Recomandările rituale și oficiale anti-corupție aterizează la Chișinău și București fără contenire. Adresa e corectă, dar remediile lipsesc iar discursurile și programele menite să rezolve ceva au ajuns să provoace nu numai plicitiseala, dar și deriziunea. La început, în anii `90, terapia anti-corupție a provocat senzație. Cineva venea și spunea lucrurilor pe nume. După un timp, lumea a început să bage de seamă că sosirea și plecarea emisarilor-vraci nu schimbă mare lucru. Pe măsură ce instituțiile și programele anti-corupție se instalau la îndemnul criticilor occidentali era de așteptat o schimbare. Cu toate astea, corupția rămînea constantă sau își schimba doar formele. Devenea evident că vracii anti-corupție erau bine intenționați, dar puneau mereu degetul pe organul greșit. Motorul producător de corupție n-a fost niciodată atins sau stins și a continuat să tureze cu spor. Unde e greșeala?
Diagnosticele puse de observatorii externi de tip Kaplan suferă la un loc de una și aceeași mare problemă: nu pot afla cauzele reale corupției pentru că - surpriză! - au o înțelegere istorică limitată. Pur și simplu, cercetătorii și politicienii care se împiedică de persistența corupției în Est nu pot înainta în căutarea cauzelor pentru că nu cred în determinări istorice. Rolul istoriei e minor în aceste cercetări care se se simt bine în preajma geografiei, a tradiției fără alte explicații, a conceptului vag de înapoiere și, mai ales, a misionarismului etic. Mai precis, ce nu înțeleg acești cercetători e că istoria unei societăți e rezultatul unor evenimente cheie care dictează pe perioade lungi. Atfel, societățile estului sînt așa cum sînt pentru că nu au parcursul istoric al vestului. Mai clar: pentru că nu au făcut revoluții politice și economice burgheze. Nici măcar în perioada pre-comunistă, aceste societăți n-au reușit să se restructureze pe model burghez, au adoptat doar forme și direcții general-teoretice burgheze, dar nu au părăsit definitiv modelul de dominație care presupune corupția. Apoi, odată cu dictaturile comuniste și în ciuda așa zisei modernizări industriale forțate, modelul de dominație răspunzător de corupție a continuat să lucreze în ascuns, ba chiar a fost lărgit de o populație pusă în situația de a supraviețui economic pe tot felul de scurtături.
După 1989, lumea occidentală s-a mulțumit să bifeze democratizarea estului proclamată de est, fără să insiste asupra restructurării interne pe tipare burgheze. Putea o asemenea presiune să izbîndească? Greu de spus. Mai degrabă, nu! Revoluțiile care schimbă istoria unei națiuni sînt eficiente doar dacă vin din interior sau dacă vin din afară, dar sînt impuse prin forță și ocupație (deși, în asemenea situații, rezultatul e mult mai slab).
Ajungem astfel la o mai bună înțelegere a problemelor de care suferă rețetarul politologic și politic occidental atunci cînd e aplicat unor state ca Moldova. Nu poți prescrie un taratament atîta vreme cît nu poți înțelege cauzele. Da, factori secundari ca problemele minoritare sau geografia care te-a așezat într-un loc rău explică destul, dar o fac fără să atingă cauzele. Din acest punct de vedere, interpretarea și tratamentul folosit de mulți observatori occidentali sînt un soi de medicină bizară care lucrează îndărătnic fără diagnostic.