Știam, desigur, că misiunea guvernului Dacian Cioloș nu va fi deloc ușoară. Cu un mandat limitat în timp, de numai un an, guvernul tehnocrat își asumase realizarea unor reforme importante, cum ar fi depolitizarea administrației sau eliminarea exceselor birocratice. Dar, aflându-ne în an electoral, coaliția din jurul Partidului Social-Democrat are tot interesul să pună bețe în roate guvernului, ca să-l compromită și să sugereze, implicit, că numai ea este capabilă să conducă destinele țării.
Unul din cei mai înverșunați și mai vocali detractori ai guvernului Cioloș este președintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, care nu scapă niciun prilej ca să ceară demisia cabinetului. El, Tăriceanu, este la originea convocării la Senat a premierului Cioloș în chestiunea, artificial creată, a statutului postului de televiziune Antena 3, când, într-un elan de solidaritate transpartinică, senatorii au oferit o penibilă mostră de lașitate și ipocrizie.
Camera deputaților nu s-a lăsat mai prejos și l-a chemat dăunezi pe premier să dea socoteală în ce privește schimbarea unor prefecți și subprefecți; Cioloș a fost foarte ferm și a replicat că numirea prefecților intră exclusiv în atribuțiile guvernului, iar Parlamentul nu are aici niciun cuvânt de spus. Parlamentul își arată mușchii și când e vorba de a-l pune într-o situție delicată pe un ministru anume; a fost cazul, în ultimele săptămâni, cu ministrul sănătății, cu ministrul agriculturii și cu cel al justiției. În problema atât de complicată a interceptărilor, rezolvată – cel puțin deocamdată – printr-o ordonanță de urgență a guvernului, Tăriceanu a atacat din nou justiția și Direcția Națională Anticorupție. Cu eleganța-i binecunoscută, doctorul în drept Victor Ponta a spus despre ministrul justiției, dna Raluca Prună, că „a căzut în cap”. Prin astfel de manifestări, actualul Parlament confirmă că este instituția cea mai anchilozată și mai recționară.
Un alt mod de a sabota guvernul Cioloș este promovarea unor măsuri populiste. Deși toată lumea știe că există o limită a deficitului bugetar ce nu poate fi depășită, grupuri de parlamentari avansează propuneri demagogice, menite să flateze electoratul. Se fac presiuni pentru adoptarea în regim de urgență a legii salarizării, cu toate că guvernul a avertizat că nu poate înainta legea fără un studiu riguros al consecințelor ei. Cu finalitate electorală este și măsura prin care se suprimă plafonul la îndemnizațiile pentru mame. Iar când guvernul a încercat să elimine privilegiile nejustificate de care se bucură anumite categorii de pensionari militari, ample mișcări de protest l-au determinat să dea înapoi.
Cei care forțează mâna guvernului adoptă, în fond, tactica pământului pârjolit: vor să curețe terenul pentru a se instala ei acolo cât mai ușor. E însă un demers periculos, ce poate avea urmări grave pe termen lung.
