Celor care tot chicotesc și care critică poliția belgiană pentru faptul că cel mai căutat terorist din Europa, Salah Abdeslam, trăia, la patru luni după atentatele de la Paris, într-un apartament situat la 500 de metri de casa familială din Molenbeek (Bruxelles) le recomand să citească acel monument al literaturii anglo-saxone care este povestioara „Wakefield” a lui Nathaniel Hawthorne.
Acolo, un om își părăsește nevasta și copiii și dispare definitiv, trăind de fapt ani de zile într-o cămăruță doar două străzi mai încolo. Nimeni nu îl mai vede niciodată, deși locuia după colț.
Exact precum spunea Borges, că cel mai sigur mod de a pierde definitiv o carte într-o librărie mare e s-o muți cu două rafturi, în orașele mari oamenii pot trăi la 50 metri distanță fără să se întâlnească vreodată. Ceea ce s-a întâmplat la Bruxelles nu arată incompetența poliției belgiene, ci faptul că, spre deosebire de România sau Ungaria, Belgia este (încă) un stat de drept, unde te poți ascunde în oraș, poți să te topești, să devii anonim…
Un lux de care începem să uităm, luxul anonimatului marilor orașe în democrație, voluptatea permanenta a anonimatului pe care ti-o da un oras. Plăcerea de a sta ore in șir, citind si scriind, intr-o cafenea, sau la o terasa, unde esti lasat in pace si unde nu vine fiecare vecin sa se aseze in fata ta propunandu-ti alienante activitati in comun.
Mulți scriitori și-au scris cele mai bune texte la terasa, in oras, holbindu-se la minunatii trecatori necunoscuti si bucurindu-se de anonimat si de permanentul spectacol gratuit al strazii.
Orășeanul romantic poate așadar practica ceea ce în sufism se numește „halwat dar anjuman”, singurătatea în mulțime.
Sigur, unii vor deplânge faptul că la oraș nu cunoaștem plăcerea politețurilor colocviale de la țară, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea și unde bună ziua se spune obligatoriu, chiar când întâlnești un străin. Puțini vor recunoaște însă cât de apăsătoare și false pot fi convențiile de la sat și cât de greu de acceptat este un sistem social la limita promiscuității morale, unde toată lumea știe ce ai în curte și ce faci în odaie.
La oraș, însă, codul relațional este diferit, iar un bună ziua unui necunoscut în ascensor nu te angajează la o lungă conversație despre copii, conspirații internaționale și sănătate.
De aceea, orașul îți poate oferi o singurătate la fel de mare ca cea dintr-o sihăstrie sau din pădurile nordului.
E preferabil astfel ca un terorist ascuns într-un mare oraș să fie prins patru luni mai târziu decât să acceptăm pierderea libertății în numele unei ipotetice securități și al unei supravegheri permanente.
