Multe şi felurite sînt poveştile din sptalele tranziţiei moldoveneşti. Iată una recentă. Povestea a avut loc într-un spital raional.
Vasăzică, un om în stare gravă este adus de rude în acel spital la ora 15.00. O infirmieră îi oferă bolnavului un pat în secţia de internare. Erau numai două paturi acolo. Al doilea era ocupat de o mamă cu un copil.
„Dar avem nevoie de un medic…”, au spus rudele omului în stare gravă.
Medicul nu era, iar infirmiera le-a propus să-l aştepte. Şi l-au aşteptat oamenii tocmai o oră şi jumătate. Acesta şi-a făcut apariţia pe la 16.30. Între timp la spital au mai venit o mamă cu doi copii care tuşeau tare, o bătrînică înfăşurată într-o pătură şi o altă doamnă cu un copil care înghiţise ceva neprielnic. Bătrînica a fost trimisă să aştepte pe coridor, din lipsă de paturi.
Aşadar, toţi, încolţiţi de suferinţă şi durere, au aşteptat o oră şi jumătate apariţia medicului. Şi asta pentru că medicul participa la adunarea sindicatelor, care începuse la ora 14.00 şi la care era aleasă noua conducere. E adevărat că în acest răstimp a venit un medic pediatru, care nu era de serviciu, şi care s-a interesat dacă fetiţa care înghiţise ceva „e tot a lui”. Era a chirurgului, şi medicul s-a repliat.
Ce vreau să spun? Atîta cît puteţi, feriţi-vă să ajungeţi în spitalele tranziţiei moldoveneşti. Da, vine clipa cînd nu le mai poţi evita. Dar, dacă puteţi, amînaţi clipa asta. Ea poate să vă genereze o mare anxietate…
