Mărturisesc că de-a lungul anilor incursiunile mele la Fisc mi-au provocat mai mereu gustul amar al decepţiei. Întîlneam acolo nişte indivizi blazaţi-caustici, care nu aveau timp să mă ajute să-mi completez declaraţia pe venit, ba chiar mă apostrofau pentru neputinţa mea. Inspectori, plătiţi din banii noştri, care te priveau ca pe un amărăştean, ca pe un fir de praf.
Ceea ce mi s-a întîmplat deunăzi la Fisc îmi zdruncină din temelii convingerile formate în anii dificili ai tranziţiei. Dar să vă povestesc.
Ajung în faţa unui inspector. Era o doamnă de vreo 35 de ani. M-a mirat de la bun început faptul că nu mă privea cu lehamite, cu suspiciune sau cu proverbialul aer de superioritate al lucrătorilor Fiscului. Dimpotrivă, chipul doamnei emana un soi de linişte şi bunătate incredibile.
„Ştiţi, pe mine matematica asta mă cam depăşeşte. Poate mă ajutaţi…”, am îngăimat temător, arătîndu-i vreo 6 hîrtii.
„Vă ajut, domnule!”, mi-a spus doamna şi mi-a zîmbit înţelegător.
Apoi, în cîteva minute, a verificat dacă mai trebuie sau nu să plătesc ceva. Eu doar m-am iscălit pe declaraţia completată.
Am întrebat-o ceva despre scutiri şi despre o altă problemă fiscală. Mi-a răspuns cu aceeaşi răbdare şi amabilitate. Nici un semn de nervozitate nu am remarcat la această doamnă. Iar cînd m-am ridicat să plec, mi-a dorit o zi frumoasă! Am rămas tablou!
Cum e posibil să existe o asemenea persoană bonomă şi blajină în Fisc? Ce minune m-a adus în faţa ei? Nu găsesc o explicaţie. E un fapt care – dată fiind degringolada socială de aici – n-ar trebui să fie. Anul viitor o voi căuta tot pe ea. Sper să nu i se spulbere bunătatea într-un an de zile…
