E surprinzătoare, din mai multe puncte de vedere, inițiativa procurorului general interimar Bogdan Licu de a redeschide dosarul Revoluției române. Surprinzătoare, mai întâi, fiindcă Bogdan Licu asigură doar interimatul postului, iar o decizie de o a asemenea importanță ar fi fost de așteptat să fie luată de către cel care va fi investit peste puțină vreme ca titular. În al doilea rând, dl Licu este cu musca pe căciulă, asupra domniei-sale planând acuzația, bazată pe probe solide, că a plagiat în teza de doctorat. În fine, e greu de crezut că redeschiderea anchetei va aduce, după atâta timp, dovezile care să rezolve enigmele Revoluției.
Altfel, trebuie spus că expunerea de motive prezentată de Parchetul general este coerentă și argumentată. Investigațiile procurorilor militari, ni se spune, au fost haotice și neconvingătoare, iar decizia lor de a clasa dosarul a fost pripită. Au rămas în ceață o serie de chestiuni esențiale, ceea ce face ca să nu putem ști ce s-a petrecut cu adevărat în decembrie 1989. Trebuie, spre exemplu, să acceptăm ideea că după fuga lui Ceaușescu s-a produs un vid de putere și că nu a existat un for decizional ? Nu, deoarece chiar în seara zilei de 22 decembrie se constituie Consiliul Frontului Salvării Naționale care își exercită autoritatea pe întreg teritoriul țării. Acest Consiliu, de altfel, schimbă conducerea armatei și îl numește ministru pe generalul Nicolae Militaru. Nu s-a oferit, apoi, nici un răspuns cât de cât credibil la întrebarea, obsedantă, privind identitatea așa-zișilor „teroriști”. În schimb, este evident că în acele zile s-a declanșat un război psihologic, menit să creeze aparența unui război civil. La televiziune și la radio au fost transmise fel de fel de mesaje mincinoase, care au provocat panică și confuzie, ba chiar victime omenești, cum s-a întâmplat în cazul masacrului de la aeroportul Otopeni. Trebuie să se afle, se insistă în ordonanța prin care Parchetul general redeschide ancheta, cine a pus la cale această complexă diversiune, care a dus la pierderea atâtor vieți.
Mai este o frază pe care Bogdan Licu a repetat-o apăsat: trebuie să aflăm „făptuitorii din spatele făptuitorilor”. Bineînțeles, toată lumea s-a gândit la Ion Iliescu și la cei care se găseau, atunci, în imediata lui proximitate. Dar, așa cum remarca cineva, e greu de crezut că Iliescu a dat ordine scrise și că am avea astfel dovezi palpabile. Ion Iliescu însuși declara cinic, acum câteva săptămâni, că nu mai e cazul să ne plângem la infinit morții, declarație ce a suscitat o justificată indignare. Dar vorbele lui Iliescu trădează, înainte de orice, tocmai dorința ca adevărul despre decembrie 19879 să nu fie, cel puțin deocamdată, cunoscut.
