O vizită la Cernobîl pentru mulți turiști promite să fie o experiență de neuitat. Mai puțin pentru „lichidatorii” care în urmă cu 30 de ani au fost trimiși în oraș ca să stingă incendiul și a curățe zona din jurul reactorului patru de la Cernobîl.
La trei decenii de la cel mai grav accident nuclear de până acum, câțiva lichidatori ucraineni și-au propus să revină la locul unde și-au petrecut, spun ei, cele mai sumbre 48 de zile din viață.
„Ne-au adunat și ne-au trimis în regiunea Cernobîl. Am ajuns pe 18 iulie și am stat acolo până pe 3 septembrie. Pentru 48 de zile și nopți am luptat cu focul nuclear”, își amintește Iaroslav Oleinik, fost comandat de batalion.
Potrivit datelor oficiale, peste 600 de mii de lichidatori – oameni de rând, rezerviști sau militari din statele care în ’86 făceau parte din URSS, au fost trimiși la Cernobîl. Au trebuit să facă o muncă pentru care nu erau pregătiți, dar care, mai târziu, a salvat viețile a sute de mii de oameni. Luni de zile lichidatorii au construit un sarcofag de beton în jurul reactorului 4 de la Cernobîl, care a explodat la 26 aprilie 1986, răspândind radiație în Europa.
Iaroslav Oleinik conducea un batalion din care făceau parte 259 de lichidatori. 71 dintre ei nu mai sunt astăzi în viață, iar restul au în prezent grave probleme de sănătate. Ani de zile, autoritățile ucrainene au refuzat să admită că bolile de care suferă lichidatorii ar avea vreo legătură cu munca pe care au depus-o aceștia la Cernobîl, iar oamenii se văd siliți și astăzi să cerșească de la stat compensații.
„De-a lungul anilor ne-am întrebat: cine suntem noi? Eroi sau victime ale Cernobîlului? Pentru că m-am confruntat deseori cu birocrația ucraineană, am ajuns la concluzia că noi suntem victimele funcționarilor publici”, constată cu regret Iaroslav Oleinik. La început, adaugă el, autoritățile le-au acordat atenție sporită, însă cu trecerea anilor, au fost dați uitării.
Mulți dintre camarazii săi astăzi sunt grav bolnavi sau chiar s-au ales cu un grad de invaliditate. Este și cazul lui Mihailo Romaniv, care de 13 ani nu mai primește nici un ajutor de la stat. Fostul său coleg de batalion, Serhei Melnik împărtășește aceeași soartă: „În 1998 mă simțeam bine. Problemele de sănătate au apărut mai târziu. Până azi sunt bolnav. Am fost schilodit.”
La trei decenii de la explozia de la Cernobîl, Iaroslav Oleinik, Serhei Melnik, Mihailo Romaniv și alți foști membri ai batalionului nr. 633 au vrut să viziteze din nou zona pe care altădată au curățit-o de resturi radioactive. Să facă o poză noului sarcofag cu înveliș de oțel, aflat în construcție și pe care autoritățile promit să-l finalizeze până la sfârșitul lui 2017. Dar, la punctul de control de la intrarea în zonă s-a constatat că nu aveau actele în regulă, prin urmare, nu au fost lăsați să treacă.
„În 1986, intram fără probleme în această zonă, câte trei ori pe zi, când trebuia și când nu trebuia. Azi, ne-au oprit, pe noi, lichidatorii, din cauza unei simple formalități”, s-a arătat revoltat Iaroslav Oleinik.
În 2005, un raport al Organizației Națiunilor Unite constata că moartea a doar 50 de persoane poate fi direct atribuită accidentului de la Cernobîl și se estima, în acea perioadă, că doar patru mii de oameni vor muri din cauza radiației produse de explozia centralei nucleare ucrainene. Aceste constatări au fost ulterior criticate de organizația Greenpeace care insista că experții Națiunilor Unite subestimează efectele pe termen lung ale accidentului, estimând că între 1990 și 2004 peste 200 de mii de oameni au avut de suferit de pe urma exploziei de la Cernobîl.
