Cum poate deveni un mare filosof nazist? Aș întreba, în același sens, cum poate deveni un filosof autentic comunist? Este vorba de problema seducției, a mirajului, a hipnozei, a magiei (nu întâmplător o nuvelă de Thomas Mann ce atinge acest subiect este intitulată Mario și vrăjitorul). Cine nu înțelege că național-socialismul a fost, în anii '20 și '30, o ispită (conceptul lui Fritz Stern din cartea sa Dreams and Delusions: The Drama of German History), cine nu pricepe relația dintre Faust (ori Adrian Leverkühn, noul Doktor Faustus) și Mefisto, nu va putea găsi vreo urmă de sens în ce s-a întâmplat în veacul al XX-lea. Tot astfel, comunismul a fost o tentație, o promisiune, o iluzie îmbrățișată de atâția gânditori și artiști altminteri sofisticați (de la Gramsci și Lukács la Brecht, Attila József, Paul Éluard și Henri Lefebvre). Acești intelectuali erau îndrăgostiți de „ochii albaștri ai Revoluției care străluceau cu o cruzime necesară” (spre a relua un vers de Aragon). Mitul, magia și miracolul, arată Fritz Stern, făceau parte din dramaturgia izbăvitor-totalitară.
Într-un număr New York Times Book Review din 10 mai 2010, Adam Kirsch (pe atunci redactor la The New Republic, câștigător anul acesta al unei burse Guggenheim, autor al unei cărți excelente despre Disraeli ca și al unei neiertătoare, pătrunzătoare analize a iresponsabilității intervențiilor teoretice ale lui Slavoj Žižek, text apărut în românește în regretata revistă Idei în dialog) se ocupa de două volume pe o temă ce pare să fie inepuizabilă: relația dintre Martin Heidegger și național-socialism. O relație care îl obsedează în fond și pe gânditorul sloven (a se citi cartea acestuia In Defense of Lost Causes).
În ultimii ani, mai ales după publicarea corespondenței dintre Hannah Arendt și fostul ei profesor cu care, la 18 ani, a avut o relație de ardentă iubire, subiectul politicii lui Heidegger devine indisociabil legat de tema Arendt. Cei doi par din nou inseparabili (cum poate că au și fost, spiritual, de-a lungul vieții, dincolo de fiasco-ul etic al lui Heidegger în anii '30). Reacțiile adeseori emoționale, de-a dreptul iraționale (am întâlnit chiar eu unele dintre ele, de o nervozitate ce friza absurdul) au crescut mai ales după 1969, când Hannah Arendt a scris un text devenit celebru cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani de către autorul lui Sein und Zeit. Era acuzată din nou de toate păcatele lumii. Nu puțini au fost cei care i-au reproșat că a încercat să-l exonereze, că s-a angajat într-o veritabilă apologie. Rătăcirea din 1933, penibilul discurs rectoral care a făcut să curgă atâta cerneală și care i-a dezamăgit pe viață pe foștii studenți favoriți ai lui Heidegger (Karl Löwith, Hans Jonas, Herbert Marcuse) erau atribuite, în perspectivă arendtiană, naivității magistrului ei filosofic.
Naivitate: acesta era cuvântul Hannei Arendt. Un cuvânt care, cum scriam la un moment dat, cred că poate da seama pentru anumite deplorabile abdicări altminteri de negândit din partea unor oameni geniali. Heidegger a fost un magistru cu care Hannah Arendt s-a identificat ca fel de a vedea tragedia lumii moderne, în pofida rezervelor de atâtea ori exprimate de celălalt mentor, Karl Jaspers, ori de către cel de-al doilea ei soț, Heinrich Blücher (acel înțelept Monsieur care i-a trezit și menținut interesul pentru democrația directă, a consiliilor, una din acele constelații politice care apar și dispar în istorie asemeni formațiunilor fosforescente de corali, spre a cita din Hannah Arendt, care îl cita ea însăși pe Walter Benjamin, prietenul ei, al lui Gershom Scholem, al lui Theodor W. Adorno și Max Horkheimer).
Cărțile examinate de Kirsch sunt expresia acestei fascinații exercitate de subiectul Heidegger și, nu mai puțin, de cel al relației dintre Martin și Hannah (exista de altfel o carte de Catherine Clément cu acest titlu). Prima este traducerea lucrării filosofului francez Emmanuel Faye, apărută la Yale University Press cu titlul Heidegger: The Introduction of Nazism into Philosophy in the Light of the Unpublished Seminars of 1933-1935. Teza lui Faye (specialist în Descartes) este că opera lui Heidegger a fost substanțial pătrunsă de ideile naziste, fiind vorba așadar de o capitulare metafizică absolută. În atari condiții, ipoteza Hannei Arendt privind naivitatea lui Heidegger ar apărea ca o raționalizare specioasă, ori chiar ca o tentativă de ocultare a unei culpabilități intelectuale de neiertat. Filosofia este redusă la politic, fără medieri, fără conotații.
Ce rămâne totuși din Heidegger ca fenomenolog? Ce rămâne din filosoful prețuit de Husserl și admirat de Levinas și Derrida? Este totul reductibil la militantism ideologic? Sunt textele despre Nietzsche înfeudate unei cosmologii naziste? Sugestia gânditorului francez este că filosofia heideggeriană a încetat să mai fie una în sensul propriu al acestui cuvânt, devenind contrapartea ideologică, arma metafizică a unui sistem criminal. Adam Kirsch observa corect că Faye alege doi ani din cariera spirituală a lui Heidegger și îi proiectează hiperbolic în centrul unui sistem ale cărui încrengături au fost fără îndoială mult mai complexe și mai echivoce. Pentru Faye, operele complete ale lui Heidegger ar fi „la fel de distructive și primejdioase pentru gândirea contemporană precum a fost mișcarea nazistă pentru existența fizică a popoarelor exterminate”. Obnubilarea din acea perioadă, ceea ce Horkheimer a numit die Vernachtung der Vernunft, este hipostaziată drept linia directoare a gândirii lui Heidegger. Nu mai vorbesc de insinuarea cvasi-delirantă că, la un moment dat, Heidegger ar fi fost un fel de ghostwriter pentru Hitler…
