Cu siguranță că nimeni nu bănuia, la instalarea guvernului Cioloș, că ministerul care va stârni cele mai aprige controverse va fi Ministerul Culturii. Nominalizarea lui Vlad Alexandrescu fusese considerată, cu puține excepții, oportună. Noul ministru, dincolo de impozanta sa statură intelectuală, părea o persoană echilibrată, afabilă, animată de idei reformatoare. Cele câteva incidente de parcurs nu lăsau să se întrevadă furtuna care urma să vină.
Scandalul de la Opera Română a scos la suprafață puternice animozități, vechi frustrări precum și violente răbufniri naționaliste. Depășit de evenimente, intrând în conflict cu unul dintre consilierii săi, Vlad Alexandrescu a luat o serie de decizii contradictorii care n-au făcut decât să agraveze situația. Când atât președintele Iohannis, cât și premierul Cioloș au dezavuat prestația lui Vlad Alexandrescu, a devenit limpede că demisia ministrului era inevitabilă. Finalmente, el a ales un mod mai puțin obișnuit de a ieși din scenă, forțându-l pe premier să-l revoce.
Din toată povestea rămânem însă cu impresia că dl Alexandrescu a fost sacrificat, în condițiile în care guvernul Cioloș este atacat de către toate partidele iar, pe deasupra, însuși președintele Iohannis se delimitează de el. Explicația e simplă: se apropie alegerile și partidele, inclusiv partidul liberal, se întrec în a lovi în cabinetul Cioloș, pentru a arăta că sunt gata să preia guvernarea. Demiterea ministrului Alexandrescu a provocat și protestele intelectualilor, mai ales ale Grupului pentru Dialog Social, care au sancționat drastic decizia prim-ministrului. .
Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că Ministerul Culturii este cel mai năpăstuit minister. Are un buget ridicol, de 0,013 din PIB, direcțiile de cultură din județe sunt și ele subfinanțate, nu au autoritatea necesară pentru a proteja patrimoniul arhitectural și a împiedica ofensiva iresponsabilă a promotorilor imobiliari. În ultimii patru ani, la conducerea ministerului s-au succedat unsprezece miniștri: este evident că nu mai putem vorbi în aceste condiții de viziune pe termen lung și de continuitatea proiectelor. Printre acești miniștri, unii au făcut, pentru scurte perioade de timp, simplă figurație: un Mircea Diaconu, un Gigel Știrbu, un Daniel Barbu.
Noul ministru, dna Corina Șuteu, a fost timp de șase ani directoare la ICR New York, în timpul lui Horia Roman Patapievici. Nici nu se auzise bine de eventualitatea numirii ei că mai multe posturi de televiziune au dezlănțuit atacuri vehemente, reluând subiecte expirate încă de acum 7-8 ani. Este ceea ce ne face să privim cu prudență și cu oarecare scepticism posibilitatea ca dna Șuteu să-și ducă la bun sfârșit mandatul.
Probabil că trebuie să ne obișnuim cu anormalitatea: Alexandrescu și Șuteu sunt contestabili, în schimb plagiatorul Tobă rămâne ministru de interne, iar plagiatorul Ponta se pregătește să-și facă o reintrare triumfală, ca președinte al Camerei Deputaților. Impostura, după cum se vede, este, pentru politicieni, un avantaj ce se dovedește decisiv.
