Îmi cumpăr zahăr pe băț de cum intru în cetatea propriu-zisă, dar Irina, profesoară în oraș, îmi spune că în alte zile mi-aș fi putut lua chiar mici și bere. E duminică și mulți localnici vin la picnic aici: copiii trag cu săgeata la țintă, se îmbracă în costume de epocă și se bat cu săbiile sau pur și simplu se dau pe toboganele puse între zidurile medievale de autoritățile din Bilhorod Dnistrovskiy. În dreapta intrării, o mireasă pozează fericită, în vreme ce de sus, de pe unul dintre pereții interiori ai Cetății, un fotograf și un cameraman o imortalizează, pe ea și apoi pe tânărul însurățel care o ține prizonieră între zid și brațele lui îmbrăcate în costum frumos.
„Cetatea e a noastră, chiar dacă moldovenii, care vin mereu de la Chișinău să o vadă, și-o revendică”, zice zâmbind Irina, care se trage dintr-o familie mixtă ucraineano-rusă. Nu e clar, însă, nici până azi cine a construit-o. La început a fost un oraș grecesc, Tyras, așezat strategic în apropiere de vărsarea Nistrului în Marea Neagră, încă din secolul al VI-lea î.Hr. și care cu timpul a fost distrus de goți și de huni. A ajuns ulterior în mâinile romanilor și bizantinilor. Se pare că aceștia din urmă ar fi pus bazele cetății, pe care au consolidat-o ulterior, rușii, moldovenii, otomanii, care s-au bătut sute de ani să pună mâna pe ea.
Unii istorici susțin că cetatea ar fi făcut parte în secolul al X-lea din orașele controlate de Rusia Kieveană, ceea ce - crede Irina - demonstrează că „istoria merge pe drumul de pe care a venit”. Genovezii și ungurii au fost stăpâni trecători ai locului, în vreme ce moldovenii sub Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare au extins-o și întărit-o. În vara anului 1484, Ștefan cel Mare pierde definitiv Cetatea Albă în fața lui Baiazid al II-lea: unul dintre puținele episoade în care domnitorul moldovean este menționat în istoria otomanilor.
După Primul Război Mondial, orașul Cetatea Albă a intrat în componența României, în 1940 este ocupat de sovietici și trecut în subordinea ucrainenilor. În această perioadă mulți vorbitori de limbă română au fost deportați în Kazahstan. În 1941 orașul cade victimă trupelor mareșalului român Ion Antonescu, aliatul lui Hitler, și ca urmare evreii sunt deportați. În 1944, Cetatea Albă se întoarce la sovietici și după destrămarea URSS, intră în componența Ucrainei.
Locul era important odinioară, nu doar ca punct de observație în Marea Neagră și aproape de gurile Dunării, ci mai cu seamă ca punct strategic pe axa comercială care lega Marea Neagră de Marea Baltică prin Liov, traversând deci Moldova și vestul Ucrainei. Drumul a început să fie folosit spre finele secolului al XIV-lea, când așa numita “cale tătărască” – dinspre Crimeea spre Polonia – devenise nesigur din pricina bătăliilor împotriva Hoardei de Aur.
Între timp, Cetatea Albă, deși continuă să se afle într-o regiune strategică, și-a pierdut importanța și strălucirea și ruinele medievele au devenit piesa de rezistență a orașului. Odesa, construită mult mai târziu, sub Ecaterina cea Mare, i-a luat de mult locul pe axele comerciale și în planurile politice
