Iniţiativa fostului ministru al Culturii, Vlad Alexandrescu, de a achiziţiona sculptura Cuminţenia pământului a început să prindă contur. Au fost anunţate conturile în care se pot face donaţii şi, teoretic, banii ar trebui să curgă. Chiar şi-aşa, cumpărarea acestei sculpturi continuă să stârnească rumoare.
Un ocean de nepăsare
Este a treia lansare a campaniei de donaţii pentru sculptura brâncuşiană. Pentru a impulsiona donaţiile, premierul Dacian Cioloş a anunţat începutul subscripţiei publice oficiale, anunţând că a decis să-şi depună în contul deschis de minister salariul pe luna aprilie, adică aproape douăzeci de mii de lei. Ceva mai mult decât cei 1500 de lei donaţi de preşedintele Iohannis cu acelaşi scop. Aceşti bani sunt însă doar o picătură într-un deşert de nepăsare. Din cele şase milioane de euro care ar urma să fie colectate prin subscripţie publică, nu s-au adunat decât puţin peste treizeci de mii de euro şi e greu de crezut că, până la încheierea campaniei, adică până pe 30 septembrie, se va strânge întreaga sumă. Cei pricepuţi la matematică au spus că ar fi nevoie ca fiecare să doneze un leu şi câţiva bani şi s-a strânge banii necesari, dar pot fi oare convinşi români să dea aceşti bani?
O istorie labirintică
Cuminţenia pământului (1907) este una dintre capodoperele lui Brâncuşi, creată în primul deceniu al secolului XX. Aparţine perioadei în care au fost sculptate şi Rugăciunea, şi Sărutul, etapă artistică în care artistul se scutura de influenţa lui Auguste Rodin şi descoperea limbajul auster şi interiorizat care l-a impus în istoria artei. Artistul ajunsese la o economie de mijloace şi o expresivitate care i-au făcut pe critici să-l asocieze nu odată cu arta neagră sau cu cea primitivă de care a fost influenţat, de altfel. Sculptura a fost comparată cu o zeiţă htoniană precreştină sau cu o creatură venită din viitor, o sinteză evoluţionistă a creaţiunii, care-i înfăţişează vizitatorului trecutul şi viitor, în funcţie de unghiul din care o priveşte.
Înainte de moarte, Brâncuşi a vrut să-şi doneze creaţiile României, însă guvernul comunist care-l considera un artist decadent a refuzat această donaţie. După mai multe tribulaţii, atelierul lui Brâncuşi a fost reconstruit în 1977 în inima culturală a Parisului, în Centrul Pompidou. Acolo pot fi văzute cele 137 de sculpturi, alte desene, schiţe şi cele mai bine de o mie de plăci fotografice realizate de artist, aşadar moştenirea refuzată de statul român.
Istoria Cuminţeniei pământului e însă diferită. A fost cumpărată de Gheorghe Romaşcu în 1911, în casa căruia a stat păzând-o de rele şi veghind asupra tuturor. În 1957 a fost preluată de statul român de la proprietari cărora, după cum se spune, le-a dat în schimb câteva mii de lei. A fost probabil o ofertă de nerefuzat pe care, după 1990, foştii proprietari au contestat-o. Vreme de cincizeci de ani şi mai bine, sculptura a fost expusă în Muzeul Naţional de Artă unde a şi suferit câteva accidente, a fost zgâriată şi perforată pentru a putea fi prinsă de postament. Apoi a fost expusă la Muzeul Cotroceni unde a beneficiat de un tratament mai atent şi de o pază pe potrivă. Acum patru ani, urmaşii lui Gheorghe Romaşcu au câştigat procesul de recuperare a statuii şi statul a fost nevoit să o cedeze. A mai fost expusă în 2014 în cadrul unei expoziţii private organizată la Bucureşti.
Au nevoie românii de Cuminţenia pământului?
Când s-a auzit că proprietarii vor s-o vândă, părea să se repete scenariul vânzării altei opere brâncuşiene, Domnişoara Pogany, pe care statul a ezitat s-o cumpere şi, profitând legislaţia stufoasă a patrimoniului, proprietarii, adică familia Storck, au vândut-o peste graniţă. Urmele acestei versiuni (din cele trei bronzuri existente dedicate acestui subiect) s-au pierdut în zona insulelor Belize.
Pentru că a fost clasificată în categoria operelor de patrimoniu, Cuminţenia pământului nu poate fi vândută în străinătate, iar statul are drept de preempţiune. La anunţul că a fost scoasă la vânzare, acum doi ani, s-au anunţat şase amatori dispuşi să intre într-o licitaţie care avea ca sumă de pornire circa 20 de milioane de euro. Era preţul impus de reprezentantul familiei care, între timp, a fost concediat. Statul părea să fie a cincea roată la căruţă. Nu avea banii şi pace. După mai multe runde de negocieri, guvernul a reuşit să-i convingă pe proprietari să accepte 11 milioane de euro iar ministrul de-atunci, Vlad Alexandrescu, promitea că, pe lângă cele cinci milioane de euro pe care le va da statul, va reuşi să-i convingă pe români să scoată din buzunar alte şase milioane.
Probabil că în campania de imagine a acestei achiziţii s-au cheltuit mai mulţi bani decât cei donaţi. Zeci de personalităţi au apărut în clipuri publicitare, îndemnându-i pe români să scoată bani din buzunar pentru interesul public. Au fost lansate o pagină de internet, conturi pe facebook şi twitter care dau aparenţa că au în spate o echipă de relaţii publice a cărei singură atribuţie este de a-i convinge pe români să-şi asocieze numele cu această achiziţie.
Generozitate imorală a statului?
În corul de susţinători de marcă se mai face însă auzită şi câte-o voce care susţine că cele 11 milioane de euro ar fi putut fi folosite mai înţelept şi că statul, în loc să investească într-o „piatră”, ar putea da burse sau premii în numele lui Brâncuşi.
Aceste puncte de vedere, deşi au stârnit furia celor care sprijină iniţiativa guvernului, au o oarece raţiune. În primul rând, sculptura a fost expusă în toată această perioadă, fie la Muzeul de Artă, fie la Muzeul Cotroceni, fără să conteze cine era proprietarul de drept. În ciuda zgârieturilor şi intervenţiilor despre care am vorbit mai sus, sculptura este într-o stare bună şi a beneficiat de săli cu temperatură şi umiditate controlate care au protejat-o de degradare spre deosebire de, să spunem, Poarta Sărutului a cărei suprafaţă a fost atacată de detergenţii cu care a spălat-o primăria, Coloana Infinitului a cărei restaurare a stârnit atâtea controverse şi Masa tăcerii de atâtea ori vandalizată.
Al doilea contraargument este acela că oricum statuia nu poate fi scoasă peste graniţă fiind considerată bun de patrimoniu cultural. Ea rămâne în ţară şi, dacă nu ar intra pe mâna unui colecţionar meschin, tot ar fi expusă când şi când pentru publicul larg. De asemenea, noul proprietar ar putea s-o lase tot în custodia statului, adică într-un muzeu, pentru a nu mai avea grija protecţiei unei opere de artă atât de valoroase.
Mai sunt şi cei care consideră că, indiferent dacă o cumpără sau nu, statul nu ar trebui să ceară bani oamenilor. Pentru început, statul român s-a comportat execrabil cu Brâncuşi, aşa cum a făcut-o cu Enescu şi cu mulţi alţii. Guvernul a risipit atâţia şi-atâţia bani în investiţii falimentare sau păgubitoare şi nu odată guvernul a deturnat sume mult mai mari în contul clienţilor de partid. De asemenea, marile dosare de corupţie ar fi putut aduce sute de milioane de euro ca despăgubiri, dacă statul s-ar fi îngrijit să recupereze la timp prejudiciile, înainte ca acestea să dispără în jungla paradisurilor fiscale. Cu ele s-ar fi putut scoate o reproducere facsimilată a manuscriselor lui Eminescu, s-ar fi putut cumpăra arhiva de însemnări şi scrieri rămasă după moartea lui Cioran. S-ar fi putut conserva fondul de patrimoniu al marilor biblioteci şi cumpăra instrumente pentru Filarmonică şi şcolile de muzică. Banii ar putea fi investiţi, aşadar, tot în artă însă în multe alte chipuri mai eficiente.
A cere bani într-o perioadă de criză prelungită pare o probă de cinism, dacă nu este cumva o formă a statului de a scăpa de propriile răspunderi, transferându-le ca de obicei, în contul oamenilor de rând, cei care oricum plătesc la buget taxele şi impozitele din care se plătesc cele cinci milioane de euro. Oricum, spun contestatarii, faptul că oameni foarte dispuşi să risipească bani pe alcool, ţigări şi fantezii gastronomice nu se înghesuie să doneze demonstrează că nu au ce face cu capodopera brâncuşiană, cum nu au ce face cu o piatră acum, în epoca plasticului şi a imprimantelor 3D.
Însă, indiferent de opiniile pro sau contra, Cuminţenia pământului este o parte a istoriei artei româneşti şi mondiale, începutul unei revoluţii artistice care continuă şi azi. Chiar dacă unii se mulţumesc astăzi cu reproduceri sau cu vizitarea virtuală a muzeelor, mulţi consideră că o operă de artă cu asemenea impact trebuie să le fie accesibilă tuturor, indiferent de preţ. Şi chiar dacă ar fi o piatră, Cuminţenia pământului nu este o simplă piatră, ci una de hotar care marchează începutul a ceva cu totul nou. Sau cu totul arhaic. Oricum, este o piatră de hotar care priveşte cu un obraz către trecut şi cu altul către viitor.
