De la Cetatea Albă la Odesa sunt cam 80 de km, trenul face trei ore, iar biletul costă cât o sticlă de apă luată din gară. Microbuzele sunt de trei-patru ori mai scumpe, dar drumul durează cu o oră mai puțin. Cei care fac naveta la Odesa unde sunt salarii mai mari, preferă trenul, pentru economie. Am luat bilet de la casa din gară, dar mulți îi dau bani „nașului”, mai ales cei care se urcă la stațiile următoare. Conductorul umblă cu o casă de marcat sub braț, dar nu l-am văzut dând niciun bilet.
Vagoanele, vechi de pe vremea sovieticilor, au mirosul acela de îmbâcsit, de metal murdar, de praf și de urină. Oamenii sunt îmbrăcați curat și aranjați, dar sărăcia lor nu poate fi ascunsă. Lângă mine stă un bărbat de vreo 80 de ani, care poartă niște pantaloni de stofă englezească, maro închis cu dungi deschise, rupți sau arși cu țigara și apoi țesuți cu ață de aceeași culoare, cămașă albă, o cravată asortată la pantaloni și o jachetă de fâș descheiată. Cândva, de mult, hainele lui arătau impecabil. Vorbește franceză amestecată cu rusa, ca în cărțile lui Tolstoi, și miroase a alcool. E nemulțumit de tot ce se întâmplă în jur, n-are bani destui nici să mănânce, nu-și poate plăti gazul și în plus e și bătrân. Râde când se uită la doamna de pe bancheta paralelă cu noi care, înainte să plece trenul din gară s-a purtat ca o îndrăgostită cu bărbatul care a condus-o, iar acum a început să se pudreze cu dexteritate, și-a scos rimelul, un tub uzat din plastic albastru, pe care l-a întins cu răbdare vreme de vreun sfert de oră. Pe urmă și-a pus un ruj mult prea roz. Poartă blugii strâmți și cu talie foarte joasă, care atunci când se întinde îi dezvelesc părți îndeobște ascunse. Bărbatul în vârstă de lângă mine îmi arată amuzat peisajul și pe urmă se ridică vioi să privească locul în care Nistrul se varsă în Marea Neagră.
„A fost o vreme când Nistrul ne unea pe toți cei care locuiam aici, când era liniște și toți aveam un rost”, bombăne omul, lăudând pesemne vremurile în care Uniunea Sovietică avea grijă ca totul să fie în regulă. Acum Nistrul îi „desparte pe cei care sute de ani s-au avut ca frații”, constată el nefericit.
Regiunea din jurul Nistrului a fost considerată de interes strategic pentru Imperiul Țarist încă înainte de 1792, când potrivit Tratatul de Pace de la Iași, Imperiul Otoman a fost nevoit să cedeze Rusiei stepele dintre Bug și Nistru. Zece ani mai târziu, controlul rușilor s-a extins și asupra spațiului dintre Nistru și Prut, când otomanii le-au cedat și Basarabia. Accesul spre gurile Dunării și controlul asupra regiunii de nord a Mării Negre e parte a filosofiei politicii externe rusești, încă din vremea lui Petru cel Mare.
Nistrul parcurge 1.355 de kilometri de la izvorul său aflat în Carpații Păduroși aproape de granița dintre Ucraina și Polonia până la vărsarea în Marea Neagră și trece prin Republica Moldova, regiunea transnistreană și Ucraina. După căderea URSS, Moscova a și-a păstrat influența în regiunea Nistrului, în special cu ajutorul Transnistriei, care se întinde de-a lungul cursului mijlociu al fluviului, unde există o importantă bază militară rusească, plus o populație fidelă vorbitoare de limba rusă. În acest fel conductele prin care ajunge gazul din Rusia în vestul continentului au fost oarecum securizate, iar împrejurimile au putut fi supravegheate dinspre Tiraspol.
Nistrul e al Ucrainei și al Republicii Moldova, dar Rusia îi poate întoarce cursul dacă viitorul celor două țări s-ar țese fără voia ei.
