„Splendori și mizerii. Imagini ale prostituției 1850-1910” s-a intitulat una din cele mai vizitate mari expoziții europene itinerante de artă ale anului, deschisă întîi la Paris, timp de șase luni pînă în ianuarie 2016, la Musée d'Orsay, și în prezent înfățișată la Muzeul Van Gogh de la Amsterdam, de unde va pleca mai departe în toamnă la Londra.
La Amsterdam, titlul expoziției a fost ușor modificat, devenind „Moravuri ușoare. Prostituția în arta franceză 1850-1910”. Modificarea titlului, nu respectă o realitate artistică și geografică - dat fiind că expoziția, include în continuare tablourile lui Van Gogh, cele făcute la Antwerp, de exemplu, sau ale cehului Frantisek Kupka - ci, ilustrează, mai curînd, o intenție de a transmite un mesaj diferit, unei societăți cu o percepție aparent diferită a prostituției.
Expoziția în sine este urmarea unui proiect și a unei colaborări fructoase între muzeografi și istorici ai artei din Olanda, Marea Britanie și Franța, inițiatorii și curatorii ei fiind Nienke Bakker de la Muzeul Van Gogh, prof. Richard Thomson de la Universitatea din Edinburgh și două conservatoare, Isolde Pludermacher și Marie Robert de la Musée d'Orsay.
Dacă aria geografică de proveniență a tablourilor, gravurilor, desenelor și sculpturilor nu se restrînge la lumea franceză, nu este mai puțin adevărat că ilustrarea constantă, aproape obsedantă, a lumii bordelurilor și, în general, a fenomenului prostituției de către toți pictorii născuți în secolul al XIX-lea, traversează toate curentele artistice născute în Franța, de la Impresionism și Naturalism, la Fauvisme și Expresionism. Numele artiștilor sînt unele celebre, altele mai puțin, cum o atestă catalogul operelor expuse: Amaury Duval, Louis Anquetin, Paul Baudry, Jean Béraut, Giovanni Boldini, Gustave Boulanger, figurează alături de Paul Cezanne, Gustave Courbet, Edgard Degas, André Derain, Frantisek Kupka, Eduard Manet, Edvard Munch, Pablo Picasso, Jan Sluijters, Toulouse-Lautrec, Felix Valloton, Kees Van Dongen etc.
„Splendori și mizerii. Imagini ale prostituției 1850-1910”
Splendoarea tablourilor este indiscutabilă, iar dincolo de ea se întredeschide o întreagă lume a relațiilor umane, în ciuda aparențelor, încă departe de a fi definită foarte clar, înțeleasă precis în resorturile și suferințele ei intime, încă departe de a fi dezbătută deschis, fără prejudecăți.
Expoziția de la Paris a fost o ocazie de a discuta public, dincolo de relativ numeroasele cercetări exclusiv universitare, complexul fenomen al prostituției și stigmatul social, la care este adesea redusă. Un volum de studii, publicat de editura Flammarion, cu titlul „Prostitutions. Répresentations aveuglantes”, însumează opiniile formulate în cadrul unui colocviu cu participarea unor istorici, documentariști, istorici de artă și ai muzicii, sociologi etc.
Toți acești cercetători insistă că formula generalizatoare după care prostituția este definită drept un fenomen de raporturi sexuale în schimbul unei retribuții financiare este excesiv de simplificatoare, fără a reflecta în mod real „contururile în timp, spațiu, și univers politic” - după cum afirmă Michel Bozon - ale asimetriei dintre cele două sexe în sfera sexualității, fără a distinge între ce transformă o femeie într-una zisă de „moravuri ușoare”, în raport cu o alta care întreține relații ocazionale, în viața sexuală a celibatarilor, în concubinaj, în căsătorie, sau duce viața unei femei întreținute.
Prostituția are o lungă istorie, de la regimul autoritar de reglementare forțată și condamnare morală a femeilor din secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea în Franța, la internaționalizarea problemei prin adoptarea în 1949, la ONU, a unei convenții ce impunea ca femeia ce se prostitueză să nu fie supusă proxenetismului, dar păstra un grad de indulgență la adresa clienților masculini, ale căror „impulsuri” era considerate drept inevitabile.
Un model paralel a apărut în anul 2000, odată cu votarea deciziei-cadru a Consiliului UE referitoare la tratamentul ființelor umane, cunoscută sub numele de Convenția de la Palermo. Convenția viza eliminarea prostituției forțate și a traficului de ființe umane, lupta împotriva acestui trafic și protecția victimelor. Cum notează observatorii, această convenție a avut consecințe în special pe planul cooperării polițiste și extrem de limitate asupra racolării și migrației prostituatelor. În fapt, diversitatea formelor de îndiguire, de încadrare, a prostituției în Europa, s-a menținut, cu opoziția clasică între statele aboliționiste, care vor să ajungă la o eliminare a prostituției prin penalizarea cliențelor, (Suedia, Franța, Norvegia, Irlanda) și cele reglementatoare, urmărind acordarea de drepturi clasice de muncă și beneficii sociale (Olanda, Elveția, Germania, Grecia, Austria, Letonia). Peste tot, prostituția a rămas legală, cu excepția României.
Moldova, devenită independentă la ora Convenției de la Palermo, și-a adaptat discursul acesteia, concentrîndu-și eforturile instituționale pe combaterea traficului uman.
Realitatea este, cum o nota în volumul apărut la Flammarion, istoricul francez Alexandre Dupouy, că „întrebările legate de prostituție ies la lumina zilei doar atunci cînd sînt evocate de legislator. Dar, cea mai mare parte a timpului, unica preocupare a acestuia - adesea în scopuri electorale - este de a o înveli într-un voal moral, pentru a demonstra că este preocupat de lupta împotriva sclaviei, că este atașat sesibilităților morale ale contemporanilor săi, că grație lui totul va fi mai curat... Există un ansamblu de discursuri moralizatoare care acompaniază dezbaterile, dar nu și suficiente acte care să fie la înălțimea bunelor sentimente.”
