După ce, în urmă cu câțiva ani, se întreba, într-o carte ce a stârnit multe discuții, De ce este România altfel, Lucian Boia își pune acum o întrebare similară, referitoare de data aceasta la comunismul românesc. Titlul însuși al noii sale cărți e menit să ne stimuleze curiozitatea: Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe) – ed. Humanitas.
Amatorii de senzațional vor fi însă dezamăgiți: comunismul românesc nu este diferit, în esența lui, de comunismul sovietic și de comunismul din alte țări europene ori asiatice. Are, totuși, o serie de particularități care îl individualizează; mai bine zis, o serie de paradoxuri, de contradicții pe care nu le regăsim în alte locuri.
România a fost țara care, la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, avea cei mai puțini comuniști pentru ca, nu mult după aceea, să fie țara cu partidul comunist cel mai numeros (proporțional cu populația).
Regimul comunist românesc a început prin a fi ostentativ internaționalist pentru a eșua, în epoca Ceaușescu, într-un naționalism agresiv. În primii ani postbelici era aplicat, cu slugărnicie, modelul sovietic; în anii ’70 distanțarea față de URSS a făcut loc apropierii de China și de Coreea de Nord. Nicăieri în lumea comunistă, exceptând Coreea de Nord, nu s-a practicat, ca în România, comunismul dinastic.
La fel, nicăieri ieșirea din comunism nu s-a făcut prin violență și cu multe victime omenești, ca în România, dar tocmai în România ieșirea din comunism a fost incompletă, fiind vorba mai curând de o anume continuitate decât de o ruptură.
Sunt doar câteva din paradoxurile cărora Lucian Boia le caută explicațiile, aflându-le inclusiv în istoria mai veche a României, în starea de înapoiere economică și în predominața rurală a societății. Înțelegem de ce mulți români au văzut mai ales părțile pozitive ale comunismului, în măsura în care acesta răspundea unor idealuri egalitare și încuraja o mobilitate socială ascendentă. Sigur că multe din realizările regimului comunist s-ar fi produs și în cazul unei evoluții democratice a societății, precum în statele occidentale, însă astfel de argumente sunt mai greu percepute de omul obișnuit. Comunismul a schimbat radical fața societății românești iar ideea reinnodării legăturilor cu o supralicitată perioadă interbelică este iluzorie.
Pe de altă parte, sfârșitul comunismului, ca proiect utopic, era inevitabil. S-au prăbușit atunci și multe din miturile comunismului autohton, statisticile arătând că România anului 1989 era una din cele mai inapoiate țări din Europa, victimă, printre altele, a politicii demente de industrializare forțată. Și faptul că societatea civilă se încheagă extrem de greu e tot o moștenire a comunismului.
Considerațiile lui Lucian Boia, pe lângă meritul deloc neglijabil al clarității, se impun prin luciditate și rigoare.
