„The past is never dead, it is not even past”, aceste cuvinte ale lui Faulkner, citate de Hannah Arendt în cartea ei Between Past and Future, captează natura complicată, tensionată, adeseori spinoasă a raportului dintre istorie și memorie. Acum 60 de ani, pe 23 octombrie 1956, izbucnea Revoluția Maghiară. În iunie 1958, în urma unei înscenări judiciare, liderul revoluționar Imre Nagy a fost condamnat la moarte și spânzurat. Albert Camus a scris atunci unul dintre cele mai frumoase și mai sfâșietoare texte ale sale. În 1956, Blocul Sovietic se cutremura din temelii, întregul sistem își dovedea falimentul, imperiul lui Stalin se dezagrega văzând cu ochii. Mișcarea revoluționară maghiară, catalizată de aceea din Polonia, a fost condusă de intelectuali, dar s-a extins rapid spre muncitori. S-au născut experimente de democrație directă sub forma Consiliilor Muncitorești, prefigurarea a ceea ce avea să fie mișcarea sindicală independentă și auto-guvernată „Solidaritatea” din Polonia.
Liderul Comitetului Național al celui de-al doilea district, o organizație născută spontan și care formula revendicări tot mai radicale, apoi al unui Comitet Revoluționar Național, a fost József Dudás, un personaj în a cărui psihologie se contopeau elemente de condottiere, de aventurier, de iluminat, de martir, de tribun, de desperado. Dacă Georges Sorel, autorul Reflecțiilor despre violență, ar fi apucat să trăiască momentul Revoluției Maghiare, probabil că l-ar fi elogiat pe József Dudás. Originar din Transilvania, membru al PCdR în ilegalitate, arestat, închis, ajuns în Ungaria, trimis în România după război, întemnițat sub acuzația că fusese informator al Siguranței, Dudás a adus în revoluție ceea ce un autor francez numea „minuscula sămânță a nebuniei” ori mai exact spus, a unei imaginații sociale nelimitate, neînlănțuite. După înfrângerea Revoluției, Dudás a acționat în clandestinitate, a fost capturat, judecat sumar și executat. Consiliile născute în acele zile de euforie revoluționară, inclusiv Consiliul Muncitoresc al Budapestei, condus de Sándor Rácz, erau înrudite cu cele de la Kronstadt, lichidate de bolșevici în martie 1921, ori cele din Catalonia Războiului Civil spaniol. Așa le-a privit Hannah Arendt și nu greșea.
Revoluția s-a identificat, cel puțin în prima ei fază, cu personalitatea fostului premier Imre Nagy, un comunist care îndrăznise, după moartea lui Stalin, să propună o liberalizare internă. Nagy și susținătorii săi au propus un eurocomunism avant la lettre, o debolşevizare a comunismului. În cele zece zile cât a condus cele două guverne ale Revoluției Maghiare, Nagy s-a reinventat ca personalitate politică, a rupt radical cu stalinismul și a permis Ungariei să devină o autentică republică a cetățenilor. A sfidat colosul sovietic și pe servitorii acestuia din așa-zisele democrații populare, inclusiv România. În final, socialismul lui Nagy era mai aproape de acela al lui Léon Blum decât de oricare din versiunile leniniste, inclusiv cea a lui Tito. A acceptat pluralismul și a renunțat la monopolul puterii. Cum observa fostul aghiotant al lui Tito, marele apostat Milovan Djilas, într-un text apărut la mijlocul lunii noiembrie 1956 la New York în revista The New Leader, tot așa cum divorțul lui Tito de Moscova a însemnat o lovitură mortală dată imperialismului sovietic, Revoluția Maghiară a declanșat începutul sfârșitului comunismului.
