„Marea Britanie nu mai poate părăsi Europa, tot așa cum Piccadilly Circus nu poate părăsi Londra. Europa este acolo unde sîntem și unde vom rămîne. Marea Britanie a fost întotdeauna o țară europeană, soarte ei împletită inextricabil cu aceea a continentului și așa va fi întotdeauna. Este pe cale, însă, să păăsească Uniunea Europeană. De ce?”
Afirmațiile și întrebarea îi aparțin unuia din gînditorii cei mai remarcabili ai momentului, profesorului și publicistului Timothy Garton Ash și deschid reflecțiile sale despre ceea ce a intrat în limbajul curent drept „Brexit” formulate într-un articol publicat de cotidianul „The Guardian” cu titlul „Ca un european englez, aceasta este cea mai mare înfrîngere din viața mea politică”.
În opinia lui, „rezultatul [referendumului] a fost orice, dar nu inevitabil; doar moartea nu este. [...] Da, a fi o insulă constituie o diferență, dar geografia nu este echivalentă destinului. Timp de secole după invazia normandă, guvernanții Anglei au văzut-o ca o parte a unei politici trans-Canal, împreună cu posesiunile lor din Franța. Într-o relație personală poți să fii împreună, dar separat - sau separat, dar încă împreună. Istoria mai contează. Atunci cînd britanicii deploră că legile europene le încalcă pe cele britanice, se aude un ecou răsunător al Actului trimis în 1533 de Henric al VIII-lea la Roma, care declara cu strășnicie că „acest tărîm al Angliei este un imperiu. Ieri, Roma, astăzi Bruxelles-ul” - observă judicios istoricul britanic.
Garton Ash notează în continuare: „Atunci cînd un vînzător britanic îmi spune «ar trebui să ne guvernăm singuri», el se bazează pe o tradiție a suveranității parlamentare care merge înapoi pînă la revoluția engleză din secolul al XVII-lea și chiar dincolo de ea. O situație diferită de, să spunem, Germania, care de la Sfîntul Imperiu Roman încoace s-a obișnuit cu straturi multiple de autoritate, începînd de la cele ale orașului medieval cu propriile legi și pînă la un Imperiu multi-statal.”
Cunoscutul profesor de studii europene de la Oxford, care a făcut o campanie mai mult decît intensă pe Twitter și Facebook în favoarea rămînerii în Uniunea Europeană, este de părere că „istoria influențează, dar nu determină felul în care acționăm astăzi”. El amintește, între altele, că atunci cînd istoricii germani au încercat să explice cursul dezastruos al Germaniei de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor, ei l-au pus în contrast cu cel al Marii Britanii. „În această comparație, Marea Britanie a fost modelul pentru normalitatea europeană. Așa că noi nu sîntem unici în a fi unic.”
Istoricul trece în revistă ascensiunea euroscepticismului în Marea Britanie și moștenirea lăsată de Margaret Thacher în care s-au format - scrie el - „două generații de oameni politici și ziariști eurosceptici.” Unii jurnaliști au
devenit politicieni, asemenea lui Boris Johnson, fost corespondent al ziarului „Daily Telegraph” la Bruxelles. „Alții sînt ziariști care se comportă ca niște politicieni, punînd pe masă jumătate de adevăruri și minciuni întregi. Gradul de partizanat și de distorsiune din presa britanică, de la [titlul] din „Sun”, „Regina susține Brexit-ul”, pînă la prima pagină din „Express” anunțînd că UE va interzice ceainicele britanice, nu are rival nicăieri în Europa”.
Dar, precizează Timothy Garton Ash în reflecțiile din „The Guardian” „ar fi greșit, totuși, ca întregul blam să cadă pe ei. Priviți-vă într-o oglindă și spuneți după mine: și noi sîntem de blamat. Cum am permis noi, ca educatori, să treacă o asemenea narațiune simplistă fără să fie contrazisă de istoria corectă și civismul învățate în școli și universități? [...] Cum am putut noi, ca pro-europeeni, să subestimăm jenanta idee că am avea de pierdut din europenizare...”
Profesorul de la Oxford atrage, totuși, atenția că nu este vorba doar de un excepționalism britanic în cele petrecute: „este mai curînd varianta britanică a unui fenomen atotcuprinzător european și în unele privințe un fenomen la nivelul întregului Occident. [...] „Luați înapoi controlul” este strigătul lui Marine Le Pen, Geert Wilders, al Partidului naționalist Lege și dreptate din Polonia, ca și al lui Donald Trump. Acesta este stilui trump-ist european.”
Pentru Timothy Garton Ash, în calitatea sa de „european englez, aceasta este cea mai mare înfrîngere din viața mea politică. Resimțită ca o zi la fel de rea pe cît a fost de bună cea a căderii Zidului Berlinului. [...] Casa mea proprie, Anglia, s-a revelat ca una divizată împotriva ei înșăși: Londra și restul, bogat și sărac, tînăr și bătrîn. (Circa 75% din cei sub 25 de ani au votat pentru rămînerea în UE). Aceasta a fost Vinerea Neagră pentru o jumătate de Anglie, Ziua Independenței pentru cealaltă jumătate. În anii ce vor veni, vom plăti prețul pe plan economic. Costurile vor cădea mai greu, probabil, pe capul celor mai nevoiași, care au votat pentru Brexit.”
În ce privește Europa, profesorul de la Oxford îl contrazice pe Martin Schulz, președintele Parlamentul European, care a spus într-un interviu cu BBC-Radio 4 că nu ar fi vorba de o criză a Uniunii Europene.
„Cîtă ridicolă satisfacție! - exclamă Timothy Garton Ash. „Aceasta este o criză masivă pentru UE, una din cele mai mari din istoria ei. Le Pen, care la ora actuală face agenda politicii franceze, a scris pe Twitter „victorie pentru libertate” și a chemat la un referendum francez. Geert Wilders a cerut unul olandez, în timp ce liderul Ligii de Nord din Italia a adăugat: „Acum ne-a venit rîndul”. [...] Sondaj după sondaj arată că între o treime și jumătate din populație, în numeroase țări europene împărtășește neîncrederea „britanică” în UE. Dacă nu învățăm lecția acestui eșec neașteptat, 23 iunie 2016 ar putea deveni începutul sfîrșitului pentru Uniunea Europeană”.
