Ilarie Voronca nu este primul poet care se aruncă în gol de pe-un pod – să fie o întâmplare că alege anume Pont Mirabeau, cântat de „veneticul” Apollinaire, un alt mare herald al înnoirii, naufragiat în oraşul-lumină?! –, şi nici, hélas! ultimul, însă faptul că alţi doi poeţi însemnaţi, Paul Celan (1920-1970) şi Gherasim Luca (1913-1994), venind din aceeaşi ţară de origine, România, şi fiind de aceeaşi etnie (vorba Marinei Ţvetaieva: «Все поэты – жиды!»), îi repetă gestul, din 24 în 24 de ani, din acelaşi punct de plecare (într-o călătorie fără întoarcere), fac din el un cap de pod al mişcării de avangardă şi nu numai.
Altminteri, nici nu-i la primul său salt în necunoscut, alte două desprinderi de ţărm – ruptura cu poezia autohtonă, în deceniul în care funcţionează ca poet român, de la Restrişti (1923) la Patmos şi alte şase poeme (1933); apoi trecerea de la română la franceză, în ultimii doisprezece ani de viaţă, odată cu Permis de séjour (1935) şi până la Contre-solitude (1946) – fragmentând un parcurs uluitor de unitar, chit că trebuie să fi simţit o sfâşiere lăuntrică ori de câte ori ridica ancora asemeni lui Ulise, eroul poemului său omonim. Foarte subtilă, observaţia dlui Ion Pop, editorul şi biograful său: „…Ilarie Voronca a ilustrat deopotrivă funciarul nonconformism al avangardei, radicalul ei anticonvenţionalism, şi năzuinţa unei anumite echilibrări a raporturilor cu tradiţia marii poezii româneşti (de la Eminescu, elogiat încă în Integral, la Arghezi sau Bacovia), dintr-o perspectivă ce se apropie adesea de «modernismul moderat». În orice caz, iconoclastia avangardistă n-a afectat la el nici o clipă încrederea în poezie şi în poem, întâmpinate, cum am văzut, cu un sentiment cvasi-religios: Voronca a fost printre puţinii poeţi ai vremii sale părând a trăi exclusiv, şi la o înaltă temperatură lăuntrică, pentru şi întru poezie”.
Ce m-a impresionat îndeosebi, pe lângă luxuriantul limbaj poetic, ce-l va face pe temutul critic de la Sburătorul să-l numească „miliardarul de imagini”, este felul în care acest „suflet de Mărculescu şi nu de Marcus” (de la E. Lovinescu citire) a ştiut să pună-n valoare limba română, dându-i strălucire în scris, dar şi elogiind-o pe faţă. Voi cita în cele ce urmează un fragment din textul „Pe marginea Integralului”, de-acum peste 90 de ani, nu înainte de a aminti o dată în plus – fie şi de 28 iunie! – că literatura noastră datorează mult unor scriitori ca B. Fundoianu, M. Blecher, Tristan Tzara ş.a.:
„Din toate limbile europene, limba românească ne pare cea mai adânc înzestrată cu un material sensibil sufletului actual. Esenţialmente poetică. Zămislită dintr-o încrucişare extraordinară, clarul şi rotunjimea cuvântului latin, alături de umbra şi gârla unghiulară, pietroasă, a cuvântului slav. O rezonanţă multiplă. O imagine ca o glandă în perpetuă secreţie. O construcţie senzuală a predicatului, substantivul păstrând o mlădioşenie de horă duminicală, verbul muşcând dârz ca un paltin în pulpa vântului, adjectivul şuierând trestie sub înjunghierea lopeţii. O prospeţime de şipot, în pas toate oglinzile întretăindu-se, şi apoi atâtea tuneluri neexplorate, cuvinte noi cu şfichiuire de nuia. Ce imbecil a spus că literatura şi limba românească nu trebuie înglobată încă în arta contimporaneităţii? Dar cum de nu pricepeţi, arta nouă cuprinde toată vigoarea, surpriza, trânta dreaptă a acestei limbi”.
Mă opresc aici – textul conţine alte câteva alineate, la fel de expresive – pentru a deplânge, a câta oară? limba de lemn a oamenilor noştri politici, mai ales din „partida naţională”, câţiva din ei fiind prezenţi la Gala de premiere a USM, din 24 iunie curent, şi care au simţit pe pielea lor – atunci când au luat cuvântul ca să le înmâneze premii unor scriitori de la noi – ce vrea să însemne „trânta dreaptă a acestei limbi”.