Populismul infatuat, iresponsabil și autarhic funcționează. Cu cât mai ridicol este profetul demagog, cu atât mai mult succes are în a-și amăgi adepții. Xenofobia se travestește în elitofobie. Blamarea elitelor devine trambulină pentru o popularitate instantă.
De la Benito Mussolini și Juan Domingo Perón la Hugo Chávez, Marine Le Pen și Donald Trump, impostorii populiști au exploatat temerile, incertitudinile, nevrozele populare. Numai că niciuna din aceste anxietăți nu a dispărut în regimurile populiste. Din contră, ele s-au accentuat. Populismul este un chiliasm secular, el promite salvarea aici și acum. În acest sens, populismul carismatic de tip Donald Trump este o formă de fundamentalism. Se complace în fantasme ieftine și transformă cetățenii în subiecți ai unor manipulări abjecte. Populismul nu se ferește de minciuni sfruntate. Din contră, disprețuiește adevărul și cultivă iluziile.
Populismul își are originile în mitul bunului sălbatic, exaltă un popor necorupt și idealizat, după care demonizează „plutocrații lipsiți de suflet" și „cosmopoliții dezrădăcinați". În Ungaria, populiștii detestă Budapesta („Iudapesta"), în Statele Unite disprețuiesc New York-ul, Coasta de Est, etc. Matricea paleo-simbolică a populismului este o utopie purificatoare...
Propun să recitim cuvintele lui Umberto Eco: „Ur-fascismul nu poate fi decât în favoarea unui elitism popular. Fiecare cetățean aparține celui mai bun popor din lume, membrii de partid sau partidul însuși reprezintă cei mai buni dintre cetățeni, fiecare cetățean poate (sau ar trebui) să devină membru al partidului. Dar nu pot exista patricieni fără plebei. De fapt, Liderul, știind că puterea sa nu i-a fost delegată în mod democratic ci a fost cucerită prin forță, știe de asemenea că forța lui se bazează pe slăbiciunea maselor; sunt atât de neputincioși încât au nevoie și merită un lider".
