Acum câteva cuvinte despre Ion Iliescu. Sunt convins că în anii formării sale bolșevice, Iliescu a citit cu admirație pamfletul lui Lenin Revoluția proletară și renegatul Kautsky. Pe Imre Nagy l-a considerat, în spiritul liniei PMR, un „renegat”, iar Revoluția Maghiară a socotit-o o „contra-revoluție”. Pentru Iliescu, Nagy a fost de fapt un trădător.
Am meditat de-a lungul anilor asupra rolului personalităților politice în marile rupturi care au determinat prăbușirea sovietismului. Deși în dialogul purtat cu el în 2003 am adus în discuție numele lui Imre Nagy, Iliescu a preferat să se abțină de la o judecată de valoare. Pentru Dubček a avut cuvinte de prețuire, acesta rămăsese comunist. În mintea lui Iliescu, Nagy comisese suprema transgresiune, anulase tabuul rolului conducător al unui partid predestinat, în virtutea „legilor istoriei”, să oblige milioane de oameni să-i urmeze programul utopic. Având de ales între logica aparatului și chemarea străzii, Nagy a mers cu strada. A plătit cu viața pentru această opțiune, un pariu existențial care a răscumpărat, cred, păcatele tinereții.
Nu întâmplător, în Jurnalul fericirii, cum spuneam, Nagy este singurul comunist (ori mai precis, ex-comunist) pentru care N. Steinhardt își mărturisea admirația. Ion Iliescu a procedat exact invers. După 22 decembrie 1989 și în ianuarie 1990, în acele săptămâni cruciale pentru destinul democrației românești in statu nascendi, Iliescu a patronat regruparea revanşardă a nomenklaturii, reconstituirea poliției secrete, atacurile împotriva formațiunilor democratice și a societății civile. Omul ucis alături de trei din camarazii săi cei mai apropiați în iunie 1958 la Budapesta a avut curajul să se despartă de trecutul plin de minciuni, crime, intrigi și comploturi.
În timpul detenției de la Snagov, Nagy a formulat nu numai o nouă viziune despre relațiile dintre statele socialiste, complet opusă hegemonismului sovietic, dar și o filosofie politică opusă autoritarismului iacobin de sorginte leninistă. Era vorba de o viziune non-maniheistă, eliberată de constrângerile procustiene ale „spiritului de partid” (partiinost). Nagy a acceptat compromisul politic în chip onest, nu ca un subterfugiu menit să asigure recuperarea ulterioară a pozițiilor pierdute. A renunțat la pretenția omniscienței și la ambiția infailibilității cognitive, proprii totalitarismului. În limbajul adversarilor săi, a devenit un „renegat”.
Spectrul lui Nagy îi va fi urmărit nu doar pe Hrușciov, Kádár, Iuri Andropov (ambasadorul sovietic la Budapesta în timpul Revoluției), Ferenc Münnich, Dej, Ceaușescu, Valter Roman, dar și pe Iliescu, cel care, între 1956 și 1960, a făcut carieră în organizația comunistă de tineret, alături de Virgil Trofin, organizând pogromuri politice împotriva studenților rebeli. Dej, Apostol, Bodnăraș, Constantin Pârvulescu, Răutu, Ceaușescu, Drăghici, Moghioroș, Chivu Stoica, János Fazekas, Coliu, Sălăjan, toți acești hiper-staliniști propulsați și ținuți în funcții de către sovietici, se temeau de „virusul liberalismului stihinic”. Se detestau între ei, dar făceau corp comun când era vorba de „apărarea cuceririlor socialiste ale poporului”, adică de apărarea scaunelor lor. Nu puteau suporta vântul de libertate care sufla dinspre Ungaria. În acest climat s-a „călit” politic Ion Iliescu. Printre foarte puținii care s-au opus arestărilor de studenți au fost, se pare, academicienii Ilie Murgulescu, Coriolan Drăgulescu și Tudor Bugnariu, membru corespondent al Academiei RPR, motiv pentru scoaterea lor de la Ministerul Învățământului (informație oferită de Pavel Țugui, fostul șef al Secției Știință și Cultură a CC al PMR, în memoriile sale).
În anii cât a fost președinte, Iliescu a învățat verbiajul democratic, dar angajamentul său anti-totalitar a rămas unul strict formal. Mentalul său este impregnat de sumbre viziuni legate de forțe „dușmănoase”; continuă să-și stigmatizeze inamicii, să desfigureze adevărul istoric și să se opună decomunizării veritabile. Utopiile politice sunt exacerbarea consecvenței, paroxismul și patologia acesteia. Cel care este un true believer nu admite decât propriile „adevăruri”. La fel ca în tinerețe, Iliescu rămâne convins de preceptul leninist „care pe care”. De-o parte îngerii (socialismului), de cealaltă demonii (capitalismului). Psihologic, politic și moral, Ion Iliescu este opusul modelului simbolizat de Imre Nagy.
