Despre Elie Wiesel s-a cam spus tot ce se putea spune în timpul vieții acestuia. Și de bine, și de rău. Nu tot ce s-a spus de bine corespunde cu strictețe adevărului. Din punct de vedere literar, Primo Levi sau Imre Kertész au lăsat o moștenire cel puțin tot atât de importantă în scrierile lor despre Holocaust cât cea lăsată de cel de care ne-am despărțit ieri, 2 iulie 2016. De altfel, adeseori se uită că premiul Nobel, cu care Wiesel a fost distins în 1986, nu a fost unul pentru producția sa literară, deși în palmaresul său se numără nu mai puțin de 57 de volume, majoritatea scrise în limbile franceză și engleză. Lui Wiesel i-a fost acordat premiul Nobel Pentru Pace, menit să scoată în evidență tocmai activitatea sa de „mesager al omenirii”, cum se afirma în decizia jurului Comitetului norvegian al acestei înalte distincții.
Într-adevăr, poate că nimic nu a ilustrat mai mult esența gândirii marelui dispărut decât faimoasa sa afirmare că opusul Răului nu este Binele, ci Indiferența.
Ca și Primo Levi, Wiesel a încercat să înțeleagă cum se naște Răul, și tot ca și el, a eșuat. Holocaustul, a afirmat cu atâtea ocazii, rămâne ceva incomprehensibil, ce nu poate fi nici redat în cuvinte, nici retrăit în dimeniunea sa cea mai înfricoșătoare, anume dezumanizarea, transformarea victimei în proprii ei ochi într-o entitate subumană. Fără indiferența celor momentan neatinși în mod direct de acestă atrocitate, ea ar deveni, dacă nu imposibilă, ce puțin redusă în proporțiile ei. Folosind alte cuvinte, același lucru îl afirmase și pastorul Martin Niemöller în faimosul său poem, a cărui datare este incertă:
„Când naziștii au venit sa îi ia pe comuniști, n-am scos o vorba. Nu eram comunist.
Când i-au arestat pe social-democrați, am tacut. Nu eram social-democrat.
Când au venit sa îi ia pe sindicaliști, nu am protestat. Nu eram sindicalist.
Când au venit sa îi ia pe evrei, nu m-am revoltat. Nu eram evreu.
Când au venit sa ma ia pe mine, nu mai rămăsese nimeni care să-mi ia apărarea.”
De aceea, Wiesel nu va ezita să-și ridice glasul de câte ori va suspecta că un alt genocide încolțește undeva în lume, cum s-a întâmplat în cazul Sudanului, dar și că alte genocide sunt ignorate, ca în cazul celui al armenilor la începutul secolului trecut.
Desigur, propria experiență din lagărele de la Auschwitz si Buchenwald, unde Wiesel și-a pierdut o parte din familie, va fi centrală în efortul de a trezi conștiința oamenilor și conducătorilor de state, pe care a știut sa-i cucerească prin simplitatea, dar în același timp fermitatea opiniilor sale. Probabil că fără Elie Wiesel nu am fi avut nici Muzeul Memorial al Holocaustului de la Wahington, devenit de la inaugurarea sa, în anul 1993, o instituție paradigmatică pentru memorarea și comemorarea tuturor genocidelor și crimelor împotriva umanității.
I s-a reproșat lui Elie Wiesel că ar fi fost un propagandist al sionismului extremist, un apropiat al lui Benjamin Netanyahu, că ar fi refuzat să acționeze potrivit principiilor enunțate de el însuși când vine vorba de Israel și de plaestinieni. O face chiar acum, după decesul său, o prestigioasă publicație franceză cum este Le Monde Diplomatique. Posibil, mai ales că e bine cunoscut faptul că Wiesel și-a început cariera de jurnalist ca apropiat al cercurilor din jurul lui Menahem Beghin. Dar de aici și până la acuza de „impostor”, pe care i-o aduce publicația franceză, e un drum lung. Mai ales că impostura a fost o acuzație gravă, adusă de un evreu ce s-a aflat și el la Auschwitz, în altă perioadă decât scriitorul. Numai că în lagărele de exterminare naziste au existat cel puțin patru evrei cu același nume, mai exact Eliezer Wiesel, și este foarte probabil că e vorba de o confuzie combinată, vai, cu mult prea omeneasca invidie. În orice caz, Elie Wiesel a considerat că este sub deminitatea sa să reacționeze, ceea ce a făcut însă posibilă îmbrațișarea acuzelor de către negaționiștii români și maghiari.
Pentru noi cei din spațiul românesc, numele lui Elie Wiesel se leagă mai mult decât de orice alt lucru de Comisia pentru cercetarea Holocaustului din România, pe care a prezidat-o și care a rezultat în vestitul raport publicat în anul 2004, și de înființarea Institulului Național pentru Studierea Holocaustului în România, institut ce îi poartă numele. Pentru raport, a fost decorat cu cea mai înaltă distincția a statului român. Una pe care nu a ezitat s-o retrimită fostului preșdinte Ion Iliescu, când s-a văzut făcut părtaș la onoare cu negaționistul Corneliu Vadim Tudor. Iată un gest care ne obligă.
Ambele, atât raportul cât și activitatea institutului, au fost și continuă să fie persiflate și denigrate. Și nu numai de către cei aflați în tabăra opusă Binelui.
Așa că nici vorbă nu poate fi să ne despărțim de Elie Wiesel.
