Motto: „Memoria este o oglindă opacă, spartă în cioburi sau, mai bine zis, alcătuită din scoici atemporale de amintiri risipite pe o plajă de uitări”. – Héctor Abad Faciolince, „Suntem deja uitarea ce vom fi” (traducere de Mariana Sipoş, Curtea Veche Publishing, 2014)
Era pe 15 septembrie 1958. Exact în acea lună a început şi ancheta tatălui meu la Comisia Controlului de Partid. Atmosfera din casă era greu respirabilă, plutea un aer ameninţător, ştiam cu toţii că se năruie ceva ce părea statornic şi previzibil. Nervii erau mereu pe cale de a exploda. Cine a văzut filmul lui Nikita Mihalkov, „Soare înşelător” („Burnt by the Sun”) ştie despre ce vorbesc. M-a însoţit la şcoală pentru prima zi a noii experienţe sora mea mai mare, Vichi, intrată atunci în clasa a XI-a, deci ultima de liceu în acele vremuri. Cealaltă soră a mea, mai mare cu şapte ani, Rodica, era şi ea acolo, am întîlnit-o în curte. Şcoala fusese pînă atunci „Şcoala medie mixtă cu limba de predare rusă”. În iunie 1958 plecaseră trupele „frăţeşti”, fuseseră conduse cu flori şi alaiuri triumfale. Tot atunci murea Petru Groza, cel care condusese guvernul-marionetă sub a cărui egidă a început comunizarea (deci colonizarea) ţării. Profesorii şi profesoarele, cu puţine excepţii, erau vorbitori de rusă. La fel şi învăţătoarele (nu-mi amintesc de niciun bărbat).
Sigur, româna o preda o respectată doamnă de veche formaţie, Ileana Perţache, dar asta se petrecea abia în clasele mai mari. La fel, geografia o preda un profesor cu numele Ghica, se pare descendent al uneia din ramurile ilustrei familii. Matematica o preda un basarabean, Alexandru Gavrilovici, poreclit „Ceacanica” (habar n-am de ce), iar biologia, o doamnă numita Liubov Fetova. Era înaltă, corpolentă, cu părul strîns pe spate cu multe agrafe, blondă – şi avea cel puţin trei guşi. I se spunea „amoeba”. Mai era şi altă profesoară de geografie, relicvă a Şcolii Ruse, cu numele Galina Ciorbă. Să nu o uit pe profesoara de limba şi literatura rusă, Tamara Mihailovna Rosenzweig, originară din URSS. După divorţul de primul soţ, Tamara Mihailovna s-a măritat cu celebrul ilegalist şi corifeu al realismului socialist în cea mai tristă perioadă a stalinismului, Nicolae Moraru.
Surorile mele intraseră la Şcoala Rusă imediat după ce familia a revenit din URSS, în 1948. Eu, fiind născut în 1951, ştiam ceva rusă din casă (kitchen Russian) şi unele cântece învăţate la căminul (grădiniţa) CC-ului de pe Aleea Vulpache. Rusa nu mai era obligatorie în primele patru clase, apoi a încetat să mai fie obligatorie în genere (după 1962). Am ajuns deci în curtea şcolii, Vichi mi-a spus „la revedere”, ne-am înrolat pe clase în careu, am ascultat cuvintele de bun venit ale directorului. Peste un an, era instalat un nou director, profesor de geografie, Burcescu, cu figura simiescă, poreclit (Gibi), de la gibon. Ne-a preluat învăţatoarea clasei în care fusesem „repartizat”, întâia A. Învăţătoarea era o basarabeancă milităroasă, vorbea cu un pronunţat, de neconfundat, accent rusesc. O chema, ne-a spus imediat, Olga Alexandrovna Dominte. Aspră, distantă, încruntată, posomorâtă, plină de riduri, mi-a creat o stare de teribilă nelinişte. În clasa a doua am şi evadat vreo două săptămâni de la şcoală, voi povesti aventura cu alt prilej.
Norocul meu e că am nimerit în bancă (eram câte doi într-o bancă, puteam conversa în şoaptă) cu Andrei Manoliu. Tatăl său, doctor ilegalist, era directorul spitalului „Elias”. Mama era pediatră, tot în sistemul sanitar de partid. Locuiau aproape de noi, pe strada Ermil Pangrati, colț cu Zambaccian. Noi locuiam pe Grigore Mora. Făceam cel mult zece minute de la mine de-acasă până la Andrei. Eram în clasă cu Florica Jebeleanu (am rămas prieteni apropiaţi până azi, ca şi cu fratele ei mai mare cu doi ani, Tudor), cu Vlad Brucan, cu Svetlana Şchiopu, cu Vladimir (Vova) Văleanu, cu Ghiță Goldberger, cu Vasea Borilă, cu Vlad Alexa, cu Vlad Brill, cu Nelu Bănşoiu (actualul profesor de la Filosofie), cu Corina Meţianu, devenită, apoi, după căsătoria mamei ei cu poetul Radu Boureanu, Corina Boureanu. La clasa paralelă, întâia B, era învăţătoare o doamnă Munteanu. Cred că era una din puţinele vorbitoare native de română din corpul profesoral. În acea clasă erau Nicu Ceauşescu, Lena Răutu, Ioana Pintilie (fiica lui Pantiuşa). Cu unii dintre aceştia aveam să fiu coleg după 1963 la Liceul 24, azi „Jean Monnet”. Olga Alexandrova ne supraveghea atent, aveam sentimentul că intrasem într-un fel de mică temniţă. Nu-mi doream decât să scap cât mai repede de-acolo, să ajung acasă, să citesc, să ies pe stradă şi să joc handbal. Am ştiut din prima zi de şcoală că nu voi fi un tocilar, că, deşi am fost înzestrat cu o memorie excelentă, nu o voi irosi pentru toate tâmpeniile care ni se băgau pe gât. Ştiam, de asemenea, că nu voi fi un elev obedient.
