Provocările repetate ale Rusiei la frontierele alianței NATO, implicarea armată rusă în Siria, și despărțirea Marii Britanii de UE sînt un cumul de crize mai mare decît suma problemelor cu care NATO s-a confruntat în ultimele cîteva decenii. Primul efect e de observat într-o diferență naturală de atitudine care presează, însă, nefast din interiorul Alianței. Astfel, NATO e împărțit deja destul de clar între clasici și noi veniți. Nu în funcție de vechime, ci în funcție de interese. Pentru statele membre NATO din Est, de la frontiera cu Rusia, NATO înseamnă garanții teritoriale. Tema susținută constant de Polonia și statele baltice e prezența trupelor NATO pe teritoriul național.
Membrii clasici ai Alianței, în primul rînd Germania, Franța și, în mai mică măsură, Marea Britanie, au o percepție net diferită. Pentru clasici, alianța NATO e o valoare, nu o formă de acțiune. Prezența fizică la frontiera de Est nu e exclusă, dar nu e nici o prioritate. În plus, politica externă și militară a Germaniei e destul de evident dominată de vechea problemă a prudenței față de Rusia. Ministrul de externe german Steinmeier nu a ezitat să se pronunțe public împotriva manevrelor NATO în Polonia, pe motiv că agitația și zgomotul NATO ar putea deranja Rusia. Statele Unite, autoritate indiscutabilă în Alianță, sînt solicitate intens de tensiunile din Orientul Mijlociu și, mai ales, de agitația militară chineză în Pacific. Agenda strategică americană nu se mai restrînge la Europa și Rusia. Statele Unite nu au uitat Europa de Est, dar nu par decise să se implice major în zonă.
Criza declanșată de referendumul prin care Marea Britanie a decis să părăsească UE a complicat lucrurile, dar mult mai puțin decît ar fi de crezut. Marea Britanie rămîne în NATO, în Consiliul de Securitate, și continuă să fie o prezență pe flancul de Est al Alianței. În ultima vreme, a apărut ideea după care desprinderea Marii Britanii de UE e un mare cîștig pentru Rusia. Astfel, despărțirea Marea Britanie-UE ar slăbi capacitatea strategică a Europei și ar face, astfel, un serviciu major Rusiei. Ideea e atrăgătoare, dar nu are temeiuri. Despărțirea de UE nu scoate Marea Britanie din NATO și nu îi suspendă angajamentul pe flancul de Est. Situația s-ar putea deteriora numai dacă UE dorește sau reușește involuntar așa ceva. Un tratament ostil în viitoarele negocieri cu Marea Britanie ar putea provoca reacții adverse și, poate, chiar slăbi angajamentul britanic pe continent. Dar așa ceva e puțin probabil. UE știe că britanicii sînt, alături de Franța, singurele puteri militare autentice de pe continent. La Bruxelles trebuie, de asemenea, să fie evident că Marea Britanie e puntea de legătură a UE cu Statele Unite. Asta cu atît mai mult într-un moment în care în Statele Unite a reapărut tentația izolaționistă. Donald Trump vorbește deschis de suprimarea sau reducerea prezenței americane în NATO.
Rezumînd, summit-ul de la Varșovia începe într-un moment plin de dileme. Alianța NATO e confruntată de ascensiunea agresivă a Rusiei pe frontiera de Est. Însă Alianța nu dă, celui ce privește cu percepția omului de rînd, senzația de angajament major sau iminent. În plus, decalajul de obiective între clasici și estici e în continuare semnificativ. Cu alte cuvinte, Alianța are probleme interne de natură politică și morală. Deocamdată acest cumul de probleme e suportabil. Însă, curînd, Alianța va trebui să depășească dilemele, dacă va pusă în situația de a acționa. Sau nu. Dar asta ar însemna un recul și, posibil, devalorizarea masivă a Alianței NATO.