Echipa care a dat cele mai multe goluri (13!) la Euro 2016 a pierdut în finală la un singur gol diferenţă în faţa echipei ce-a mers din egal în egal în faza grupelor, apoi a trecut la limită în optimi (1:0 cu Croaţia), a făcut egal cu Polonia în sferturi (1:1), învingătoarea fiind decisă la loviturile de departajare, pentru a-şi da drumul abia în semifinală, câştigată cu 2:0. Nu doar atacanţii francezi, ghinionişti cu toţii, ci însuşi zeul fotbalului pare să fi dat în bară în seara zilei de 10 iulie. (Între paranteze fie spus, cele două semifinale, dintre Portugalia şi Ţara Galilor & dintre Franţa şi Germania ar fi fost demne, fiecare, de marea finală, doar că – n-a fost să fie!) Laurii de pe frizura portughezului Ricardo Quaresma, care l-a înlocuit pe starul Ronaldo pe la jumătatea reprizei întâi, au încununat, iată, nu doar un cap, ci întreaga echipă!
Înainte să întorc pagina acestui campionat ce se încheie pe o notă minoră (mai mulţi comentatori evocă victoria Greciei, la Euro 2004, la fel de fadă), mi-am adus aminte de un titlu de carte oarecum „fotbalistic”, şi anume O sută cincizeci de mii la peluze, de Diana Iepure, Ed. Casa de pariuri literare, 2011. Dezamăgit de spectacolul din teren, am pus mână pe volumaşul basarabencei stabilită la Bucureşti, luându-mi astfel o mică revanşă.
Iată cum o prezintă distinsa poetă Nora Iuga: „Este atât de evident că Diana, atât ca poet, cât şi ca femeie, nu face cum e frumos sau urât, ce place sau ce nu place, nu urmăreşte să provoace sau să dreseze pe nimeni, ea face viaţa pe bune. De-asta şi poezia ei e pe bune. (…) Naivitatea ei nu numai că nu poate fi considerată, nici în general, un atribut negativ, cu atât mai puţin atunci când e vorba de amprenta unei poete. Dacă ne referim la naivitatea în expresie, la felul de a vedea lumea, (…) cu uluirea magică a celui ce vede ceva pentru prima oară, atunci naivitatea artistului adevărat e geniul lui, ca la Rousseau Vameşul şi alţii ca el. S-ar putea ca Diana să aibă un instinct foarte rafinat – „naivii” ăştia au cu adevărat instinct – ea ştie, fără îndoială, că poezia otrăvită, poezia sângelui şi a machetelor, poezia în care flora scârbei şi a crimei devorează tot cei mai poate curăţa, cu umilinţă şi răbdare, grajdurile lumii moderne de dejecţiile acestui lest inuman care se îndreaptă cu trufia omnipotenţei spre gradul zero al disperării, când omenirea va pieri dintr-o letală lipsă de naivitate. Măcar noi, cei cărora ni s-au dat adâncimea şi imponderabilitatea gândului poetic, ar trebui să recunoaştem în naivitate frumuseţea dintâi şi bunătatea dintâi. (…)
Poezia Dianei Iepure e o superbă mostră de întoarcere eternă la sursa binelui, e drumul prezis şi în Kabbală spre eonul graţiei şi al îndurării. Diana Iepure seamănă la chip cu poezia sa, acesta e semnul cel mai credibil că poetul şi poezia sa alcătuiesc de fapt un singur organism”.
Voi cita, în final, un poem minimalist (de 1:0, ca să rămân în tematică oarecum fotbalistică), superb ca victoria Germaniei în faţa Argentinei, din finala Mondialului din Brazilia de-acum doi ani.
ca pe pieptul lui tata
mama face feţe de pernă
din cămăşile vechi ale tatei
scoate gulerul mânecile lasă doar
nasturii la mijloc
sidefaţi
toată copilăria am dormit pe pernă
ca pe pieptul lui tata