Tezele din iulie 1971 au marcat finalul mini-dezghețului politic și intelectual din România. Între ideologii perioadei de după venirea lui Ceaușescu la putere, merită amintiți Paul Niculescu-Mizil, Ion Iliescu, Ilie Rădulescu, Ion Teoreanu, Mihai Bujor Sion, Constantin Vlad, Constantin Mitea, Gheorghe Badrus, Alexandru Ionescu, Dumitru Ghișe, Tudorel Postolache, dar, mai ales, Popescu-Dumnezeu. Continuau să troneze în fruntea unor instituții ideologice vechii militanți Leonte Răutu, Ștefan Voicu, Valter Roman, Iosif Ardeleanu, dar steaua lor apusese. Venise vremea junilor turci. Meteorica revenire a lui Miron Constantinescu nu a semnificat decât un joc machiavelic al lui Ceaușescu, nicidecum o deschidere către un marxism critic.
Nimeni nu a depus un zel egal cu al lui Dumitru Popescu pentru a justifica venerarea lui Ceaușescu drept cârmaci al destinului național, erou între eroi, spirit deschis și vizionar, etc. Dumitru Popescu a ajuns în fruntea aparatului ideologic în perioada semi-liberalizării, a tolerat anumite tendințe modernizante în viața literară și artistică, s-a pronunțat răspicat împotriva anchilozei doctrinariste, dar a fost nu mai puțin un susținător și un promotor al cultului lui Ceaușescu, mai ales după 1971. Scrierile sale (reportaje, eseuri, romane) au fost marcate de această atitudine schizoidă: pe de o parte, opoziție declamativă în raport cu dogmatismul stalinist, pe de alta, angajament frenetic în favoarea noului dogmatism de tip național-stalinist. Romanele sale, în primul rând Pumnul și palma, plăteau tribut poncifului cunoscut sub numele lupta între vechi și nou. Lucrase cândva la Contemporanul (în anii cei mai duri ai beznei staliniste), a rămas până la capăt convins că socialismul de tip leninist este soluția pentru o modernizare rapidă.
Am stat de vorbă cu el în anii '90 când scriam Stalinism pentru eternitate, m-a frapat aerul hieratic, absența simțului ironiei, incapacitatea de auto-chestionare, lipsa oricărei ispite eretice. Se considera o victimă a vendetelor post-decembriste. Dacă s-ar fi retras din funcțiile politice în anii '70 ori măcar în anii '80, dacă n-ar fi continuat să scrie discursurile lui Ceaușescu până prin 1981, dacă s-ar fi delimitat măcar prin tăcere, altfel ar fi fost perceput, altfel ar fi intrat în istoria comunismului din România. Putea în fond să rămână membru în CC, ori nici atât. N-ar fi murit de foame, n-ar fi fost arestat.
Simpatiile sale se situau în direcția grupului protocronist. Pe occidentaliști îi detesta. Îl enervau vechii antifasciști gen Geo Bogza și Eugen Jebeleanu, cu ale lor parabole anti-Ceaușescu, îi prefera pe Adrian Păunescu și pe Eugen Barbu. Pe de altă parte, egocentric, veleitar, vanitos și convins că are un loc de seamă în literele românești, își visa să fie lăudat de criticii apropiați de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Discursurile sale erau înflăcărate, gongorice și pompieriste. Epitetele encomiastice curgeau incontinent. Ca secretar al CC, se întâlnea săptămânal cu redactorii-șefi ai publicațiilor centrale și îi instruia cum să servească fără preget linia partidului, adică glorificarea cuplului Ceaușescu. A condus cele mai importante instituții culturale și ideologice, inclusiv ziarul Scînteia, Televiziunea și Consiliul Culturii și Educației Socialiste. I-a succedat lui Răutu în fruntea Academiei Ștefan Gheorghiu. L-a admirat pe Răutu. Rămâne, în compania acestuia, între groparii culturii românești.
Putea scrie cărți decente (precum Octavian Paler), putea să-și vadă de meserie. N-a făcut-o, a stat până la capăt lângă cuplul nefast, a făcut parte din plutonul ultimilor mameluci, a plătit cu ani de închisoare acest lucru. Ținând cont că era vorba de un sistem bazat pe ideologie, responsabilitatea principalului ideolog mi se pare că ține de ordinea evidenței. Continua să-și afirme, chiar și acum, vechiul crez. N-a învățat nimic din tragediile epocii în care a tăiat și a spânzurat în cultura românească. Nu am avut nimic împotrivă ca Popescu-Dumnezeu să publice ce crede de cuviință. Dar atunci când România Literară și-a deschis generos paginile producțiilor sale negaționiste, ar fi fost normal ca în aceeași revistă să fie prezentat rolul lui Popescu-Dumnezeu în catastrofa civilizațională pe care a simbolizat-o comunismul.
