În Crimeea tătarii preferă să nu vorbească prea mult. Ildar din Simferopol, mă roagă să nu-i dau numele real, dar pe urmă spune “fă cum vrei, până la urmă ei dacă vor să te găsească și să te facă să dispari o vor face oricum”.
“Ei” sunt oamenii serviciilor secrete rusești, care se presupune că ar fi implicate în dispariția tătarilor. Mai mult de 20 de etnici tătari din Crimeea au dispărut după anexare și Ildar se teme că “oricând” ar putea fi și el unul dintre dispăruți, pentru că “nu există niciun fel de criterii pe baza cărora operează răpitorii, în afara etnicității”: “Dacă autoritățile ruse nu ar fi responsabile de aceste dispariții ar lua măsuri să fie găsiți vinovații, pentru că statul rus e un stat puternic și ar avea nevoie de doar câteva zile pentru a descoperii unde sunt tătarii despre care nu se mai știe nimic”.
Lui Ervin Ibragimov, activist pentru drepturile tătarilor, i-am scris cu doar câteva zile înainte să fie dat dispărut. „Fiecare dintre noi se gândește că ar putea fi următorul” îmi spune unul dintre apropiații lui. Umblând prin locurile mai puțin turistice ale Crimeei am văzut mereu în apropierea mea bărbați cu căști pe urechi. Poate erau doar amatori de muzică și căutau, cu totul întâmplător aceleași străduțe înguste, pline de flori și cafenele ascunse, departe de promenada orașului. Tătarii sunt siguri, însă, că toate mișcările lor sunt monitorizate.
De doi ani, de la anexarea Crimeei sunt permanent terorizați, pentru că au susținut Euromaidanul, pentru că s-au opus „unificării” cu Rusia, pentru că au boicotat alegerile din 2014, pentru că își exprimă nemulțumirea în mod pașnic.
Până acum tătarii nu au fost violenți, dar tot ceea ce se întâmplă din 2014 încoace sunt provocări, care „să ne scoată din minți, să ne facă să ne pierdem răbdarea și apoi să arate lumii întregi că noi suntem cei care nu respectă regulile” crede Ildar. Inclusiv atmosfera din comunitatea s-a degradat și oamenii au început să nu mai aibă încredere unii în alții.
Doar vor să trăiască în pace, să-și crească în liniște copiii, să aibă un salariu decent, o casă… „viața e scurtă” îmi rezumă Ildar înțelepciunea la care a ajuns, mirându-se încă de felul în care Ucraina „și-a abandonat aici tot și a plecat: oameni, bunuri, bănci, armata, companii”. „Ucraina nu a făcut niciun efort să-și protejeze proprii cetățeni”, acest lucru ridică unele semne de întrebare printre tătari, pentru că ei se simt în peninsulă de parcă ar fi arestați.
12% din locuitorii Crimeei sunt tătari. Înaintașii lor s-au stabilit aici în secolul al 13-lea, iar două sute de ani mai târziu și-au format propriul stat: Hanatul Crimeei, patronat de Imperiul Otoman. Abia la finele secolului al 18-lea, Ecaterina cea Mare a Rusiei a cucerit peninsula, iar cei care n-au emigrat spre actualul teritoriu al Turciei, spre România sau spre Bulgaria i-au acceptat pe învingători și au trăit alături, acceptându-și istoria tragică. Apoi, în 1944 Stalin i-a deportat pe toți în Asia Centrală, acuzându-i că sub ocupația nazistă au colaborat cu armata germană. Cei mai mulți erau copii, bătrâni și femei, fiindcă bărbații erau pe front luptând împotriva lui Hitler. 8000 dintre ei au murit pe drum.
Ildar s-a născut în Uzbekistan, când avea 10 ani părinții lui au vândut pe nimic tot ce aveau acolo și s-au întors în Crimeea. Casa lor de pe malul mării din Sudak încă mai există. Nici măcar pe vremea ucrainenilor nu au put să-și recupereze locuințele.
„Tătarii s-au întors după jumătate de secol de pribegie să trăiască la ei acasă, pe pământul lor”, continuă Ildar, explicându-mi de ce nu vrea să plece din peninsulă: „trebuie să avem răbdare, să facem mulți copii, să fim uniți și să nu ne pierdem speranța”.
Alsu are aceeași filosofie. Locuiește cu părinții într-un mic sat la vreo 50 de kilometri de mare. Mama ei care era doctoriță într-un oraș mare din Uzbekistan, iar tatăl ei inginer tot acolo, au renunțat la tot ce aveau atunci când au putut să se întoarcă în Crimeea. Cele două case ale bunicilor ei, pe care le-au confiscat sovieticii când i-au deportat pe tătari există încă, dar sunt locuite de ruși. O jumătate dintr-una era de vânzare când s-au întors, dar nu și-au permis-o, „era prea scumpă și prea deteriorată”.
Alsu e mlădioasă, are ochii mari și ai senzația că mereu așteaptă un răspuns. Speranța ei e mai degrabă teoretică, cu recurs în istorie: al Doilea Război Mondial le-a schimbat tătarilor toată viața, bunica ei a trăit ocupația germană, fără să se mute și nemții au schimbat numele străzilor, le-au dat tătarilor pașapoarte germane, dar până la urmă au plecat. „Poate că așa se va întâmpla și cu rușii”. Alsu zice că e fatalistă la fel ca toți tătarii: „acceptăm tot ce ne dă soarta, încercând să înțelegem dacă este o lecție sau o provocare. Dacă nu am fi crezut în destin nu am fi rezistat încercărilor din ultimii 200 de ani. Doar Dumnezeu e deasupra noastră și știe ce e cu adevărat binele”. Alsu știe deja că „Rusia nu vrea să facă niciun compromis cu tătarii” fiindcă „rușii vor să trăim aici ca ruși, nu ca tătari” și „la fel ca Ecaterina cea Mare care a colonizat peninsula cu ruși, Putin face la fel”.
Această colonizare se face inclusiv prin ceea ce Pravda numea „deportarea hibridă”. Peste 20.000 de tătari au plecat deja din Crimeea, multe sate din nord sunt aproape pustii și casele se vând pe nimica toată. Înrolarea obligatorie a tinerilor în armată i-a făcut deja pe mulți să se mute din peninsulă. Celor care sunt incomozi pentru ruși, li se transformă viața în calvar, sunt târâți în procese nesfâșite, cu acuzații nesusținute de probe sau sunt intimidați. Cei care nu se lasă cumpărați și nu trec de partea agresorului vor avea o viață grea. Sau vor fi nevoiți să tacă și să se prefacă în ruși.
