În vara anului 1956 devenise limpede că undele de șoc ale Congresului al XX-lea afectaseră toate statele blocului sovietic. Cel mai puternic marcate au fost conducerile comuniste din Ungaria și Polonia. Revolta de la Poznań din iunie, soldată cu peste o sută de victime, dovedise că regimul stalinist nu mai avea altă armă de supraviețuire decât teroarea fățișă. Se intensifica lupta dintre facțiunea ultra-dogmatică și cea care propunea reforme politice și economice. Uliii staliniști se confruntau cu hrușcioviștii revizioniști.
În același timp, se producea resurecția societății civile, îndeosebi la nivelul studenților și al intelectualilor. Mulți foști staliniști renunțau la crezul lor fanatic de odinioară și îmbrățișau tezele care propuneau umanizarea sistemului. Mulți foști sclavi ai „Noii Credințe”, cum a numit Miłosz bolșevismul, se despărțeau acum cu dezgust de o ideologie mortificantă. Mă gândesc la Adam Ważyk și Kołakowski în Polonia, dar și la Géza Losonczy, Tibor Déry, Gyula Háy și Tamás Aczél în Ungaria.
La Budapesta, micul Stalin local, Mátyás Rákosi, direct implicat în crimele regimului, inclusiv asasinarea pe baza unei înscenări judiciare a lui László Rajk, simțea că-i fuge pământul de sub picioare. Rákosi a încercat pe toate căile sabotarea noului curs și s-a opus revenirii în fruntea guvernului a reformatorului Imre Nagy (premierul perioadei 1953-1955). Deținem acum documente privind efortul lui Rákosi de a-i convinge pe sovietici de faptul că fără el sistemul comunist din Ungaria nu avea cum să reziste. Există astfel o nota a lui Kliment Voroșilov, șeful formal al statului sovietic, privind discuțiile cu Rákosi și disperarea acestuia legată de schimbările provocate de Congresul al XX-lea. Pe data de 6 iunie, excomunicatul Nagy împlinea 60 de ani. Era sărbătorit într-un cerc restrâns, în prezența unor comuniști antistaliniști care vor juca ulterior roluri-cheie în timpul revoluției.
Amicii lui Nagy au fost prezenți și la dezbaterile Cercului Petőfi, un club de discuții format pe lângă Uniunea Scriitorilor. Această instituție, creată de staliniști pentru a supraveghea viața intelectuală, s-a transformat rapid într-un ferment al spiritului emancipat de tutela inchiziției oficiale. O rezoluție a CC condamna reuniunile Clubului pentru „orientare antipartinică”. Se stigmatiza, ca și la București sau Praga, „spiritul anarhic” și „liberalismul putred”. Doar că în Ungaria, aceste zvârcoliri ale staliniștilor erau sortite eșecului. Domnia satrapului Rákosi ajunsese la sfârșit. Abjectul călău nu mai avea bază nici măcar în aparatul de partid pe care îl controlase cândva cu o mână de fier. Pe 13 iulie sosește la Budapesta Anastas Mikoian, membru al Prezidiului CC al PCUS, spre a superviza debarcarea lui Rákosi din fruntea partidului. Sovieticii nu realizează însă dimensiunea reală a crizei și faptul că revolta intelectualilor nu mai putea fi calmată cu jumătăți de măsură. Numirea lui Ernő Gerő ca prim-secretar a fost o gafă monumentală. Fost ofițer NKVD în Brigăzile Internaționale din Spania, moscovit ca și Rákosi, Gerő simboliza tot ce poporul maghiar ajunsese să deteste cu pasiune: obediența infinită față de Kremlin, disprețul pentru valorile patriotice, anti-intelectualismul visceral și obtuzitatea dogmatică dusă la extrem.
În acele luni din vara anului 1956, intelectualii maghiari au devenit tot mai activi. Scrierile lui Imre Nagy despre necesitatea unor noi norme în relațiile dintre statele blocului, ca și cele despre „un comunism care nu uită omul” erau citite și comentate în cercuri tot mai largi. Securitatea (AVO) nu mai avea cum să țină piept acestei ofensive a spiritului critic. Se petrecea într-adevăr o renaștere a moralității politice. Nagy și grupul său, încă marginalizați, magnetizează speranțele acestor intelectuali revoltați. Conducerea oficială devine tot mai izolată. Premierul András Hegedüs recurge la o retorică agresivă care nu mai convinge pe nimeni (ulterior, după 1965, același Hegedüs avea să devină el însuși un intelectual critic de orientare anti-stalinistă). Tentativa de democratizare a socialismului susținută de Nagy se întâlnea în vara anului 1956 cu speranța recuceririi sferei publice de către cei care nu mai voiau să fie subiecții statului totalitar. Se reinventa politicul prin afirmarea valorilor civismului democratic. Cazarma totalitară era înlocuită de atmosfera tot mai liberă a agorei, a comunităților spontane în care indivizii pot participa deschis la conversația despre lumea în care trăiesc. Cămașa de forță a ideologiei cu pretenții izbăvitoare era demascată ca o detestabilă impostură. În lunile care au precedat explozia din octombrie 1956, a devenit clar faptul că adevărul este principalul inamic al sistemului bazat pe conspirație, minciună și delațiune.
