Rostite cu ocazia unuia dintre congresele păcii, acum un secol şi jumătate, cuvintele lui Victor Hugo: „Va veni o zi când tu, Franţă, tu, Rusie, tu, Anglie, tu, Germanie, voi toate, naţiuni ale continentului, fără a pierde calităţile voastre distincte şi glorioasa voastră individualitate, vă veţi contopi într-o unitate superioară şi veţi constitui fraternitatea europeană…” sună astăzi mai în gol ca niciodată. Căci, iată, din cele patru ţări numite explicit, doar Franţa şi Germania nu se dezmint, în vocaţia lor de constructori ai „fraternităţii europene”, pe când Rusia, iar de curând şi Marea (şi dacă Scoţia iese din componenţa Regatului Unit, tot Mare îşi va zice?!) Britanie, se „insularizează” tot mai mult. Nici alte câteva „naţiuni ale continentului” – ungurii, polonezii, iar acum posibil şi austriecii, care vor avea alegeri repetate – nu se arată dornice de contopire „într-o unitate superioară”, asta în timp ce, de pe celălalt mal al Bosforului, Turcia forţează de câteva decenii bune intrarea în Uniunea Europeană.
Cuvintele lui Victor Hugo sunt luate de către Jean-Michel Gaillard şi Anthony Rowley – aşadar, un francez & un englez – drept moto al cărţii Istoria continentului european (De la 1850 până la sfârşitul secolului al XX-lea), Cartier, 2001; după ce că, preţ de 650 de pagini, autorii întorc pe toate părţile „ideea europeană”, de la „noua ordine post-revoluţionară” de după 1850 şi până la introducerea monedei unice europene, Euro, pe 1 ianuarie 1999, iată la ce concluzii ajung (citez fragmentar):
„Acest orizont [al naţiunii] se ciocneşte, bineînţeles, de relaţiile care structurează continentul, şi anume de naţiunile conlocuitoare şi de ataşamentul firesc al popoarelor faţă de anumite identităţi şlefuite de istorie şi pentru care milioane de europeni au acceptat sacrificiul suprem. Şi totuşi, orizontul naţiunii este el oare într-adevăr de netrecut? Nimic nu e mai puţin sigur. Fiindcă se ştie: a existat o Europă înainte de apariţia naţiunilor; a existat o Europă în care coexistau naţiuni şi imperii, în cadrul cărora numeroase identităţi au trăit împreună, chiar dacă, de cele mai multe ori, una se impunea în faţa celeilalte; a existat o Europă «fabrică a naţiunilor», cea a anilor 1850-1914, perioadă în care puterile centrale, vechi sau de curând constituite, au făcut din populaţii disparate ansambluri unitare în jurul imnului, drapelului, memoriei, învăţământului, frontierelor. Există astăzi o Europă a naţiunilor angajată paralel într-un proces de uniune care le depăşeşte. Deja această coabitare dintre realitatea naţiunilor şi construcţia Uniunii Europene, conjugată cu renaşterea regiunilor şi a identităţilor locale, demonstrează că naţiunea încetează de a fi singurul cadru de referinţă şi de identificare a popoarelor Bătrânului Continent.
(…) Dacă Europa, astăzi reunificată, caută calea unei noi componenţe pentru a asigura pacea între popoare, a regăsi o prosperitate şi o solidaritate întrerupte de un sfert de secol de criză economică, a se relansa în forţă într-o lume a statelor-continente în care nici o naţiune nu dispune de mijloace necesare de a ieşi din joc, este fără îndoială pentru că simte confuz că o revenire la Europa naţiunilor şi la vechile «partituri» ale «concertului naţiunilor» de cândva e mult mai periculoasă pentru viitorul său decât edificarea unui spaţiu solidar care ar putea lua forma Statelor Unite ale Europei.”
Cum se potrivesc aceste cuvinte cu realităţile noastre, când parcă făcându-i în ciudă lui Malraux, căruia i se atribuie fraza „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”, fanatismul religios produce atentate în serie în oraşele europene, revendicate aproape imediat de organizaţia teroristă Statul Islamic? Un camion numit Moarte a strivit sub roţi zeci şi zeci de oameni la Nisa, chiar de ziua naţională a Franţei. Pârtia pe care a făcut-o, în cursa-i nebună, adânceşte cu încă o palmă clivajele de pe, acum tot mai, Bătrânul Continent…