Născut într-o familie de emigranți evrei din Europa de Est, cel care până la 13 ani s-a numit Daniel Bolotsky, a simbolizat paradigmatic acel grup al intelectualilor din New York numit adeseori The Family (Mary McCarthy a scris un roman à clef despre această fascinantă și extrem de influentă comunitate spirituală). Cei mai apropiați prieteni ai săi, studenți și ei în anii '30 la City College din New York, au fost Irving Kristol, Irving Howe și Nathan Glazer. Acești patru gânditori (critici sociali, intelectuali publici) aveau să reflecteze vreme de decenii, uneori consensual, adeseori polemic, asupra marilor dileme ale Americii din a doua jumătate a veacului al XX-lea.
Articolele lor au apărut în reviste intrate în legendă, între care Partisan Review, The New Leader, Commentary, Encounter, The New Republic și Dissent. Irving Howe a rămas până la sfârșitul vieții un socialist democratic, s-a opus războiului din Vietnam, a colaborat intens cu Michael Harrington și Michael Walzer pentru articularea unor strategii de reformă socială diferite de revoluționarismul de tip marxist, leninist, troțkist ori anarhist (Howe a fost unul dintre cei mai drastici critici ai Noii Stângi și ai contraculturii). Un documentar extraordinar, un captivant film despre biografia ideilor în America secolului al XX-lea, realizat în 1998 de Joseph Dorman, se intitulează Arguing the World și îi are ca protagoniști pe Bell, Howe, Glazer și Kristol.
În 1965, Daniel Bell și Irving Kristol au fondat The Public Interest, o revistă care avea să influențeze decisiv opțiunile de politici publice ale variilor administrații din anii ce-au urmat. Prin definiție un sceptic în raport cu orice ideologie tare, prin formație un socialist democrat, prin vocație un spirit liberal inspirat de ideile unor Max Weber și Karl Mannheim, Bell a refuzat alinierea ideologică în mișcarea neo-conservatoare. Era un spirit liber, nu putea să se lase prins în nicio formulă ideologică limitativă, fie ea marxismul ori structuralismul funcționalist. În lumea științelor sociale a fost apropiat de Daniel Patrick Moynihan și de Nathan Glazer (cu care a fost coleg de catedră, la Harvard, după 1969). în chip neconvențional, doctoratul primit la Columbia i-a fost oferit pentru The End of Ideology, pentru cărțile sale în genere (ca și Barrington Moore Jr., nu a susținut formal un doctorat).
A fost un adversar al oricărui apriorism înghețat, al speculațiilor oraculare atât de îndrăgite de diverșii radicali. I-a repugnat orice formă de sectarism: politic, ideologic, religios. A susținut valorile democratice în lupta anti-totalitară (în consens cu Albert Camus, George Orwell, Carlo Roselli, Hannah Arendt, Dwight Macdonald, Ignazio Silone, Edmund Wilson, Raymond Aron, Isaiah Berlin, Robert Conquest ori, mai aproape de noi, în aceeași direcție, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mihail Fărcășanu, N. Carandino și Petre Pandrea). Când Kristol a devenit explicit profetul neoconservatorismului, Bell și-a dat demisia de la The Public Interest. Nu suporta etichetele, nu se lăsa țintuit pe vreun procustean pat al formulelor simplificatoare (deși, chiar în Partisan Review, sociologul Amitai Etzioni, cel care avea să fie printre fondatorii comunitarismului, l-a numit un neoconservator pragmatic). Se considera un social-democrat de dreapta, avea o slăbiciune pentru tradiția anti-despotică a menșevismului (să nu uităm că din acea direcție s-au născut primele cercetări sovietologice). La fel ca Leszek Kołakowski (un gânditor pe care l-a prețuit și de a cărui caldă apreciere s-a bucurat el însuși), Daniel Bell a cultivat un eclectism benefic, s-a declarat „socialist în economie, liberal în politică și conservator în cultură”. Când am scris în urmă cu câțiva ani un eseu intitulat In Praise of Eclecticism m-am gândit exact la acești admirabili intelectuali ale căror biografii stau mărturie pentru ceea ce numim libertatea spiritului (o specie din care au făcut parte, alături de cei amintiți mai sus, personalități precum Leopold Labedz, François Furet, Jean-François Revel, Ghiţă Ionescu, Claude Lefort, Cornelius Castoriadis, George Lichtheim, Annie Kriegel, Franz Borkenau, François Fejtő, Sidney Hook, Adam Ulam, Jacek Kuroń, Ferenc Fehér, Robert C. Tucker ori Tony Judt). Două din cărțile sale au fost incluse printre cele 100 de lucrări de maximă influență din secolul XX de către Times Literary Supplement. Daniel Bell a fost deopotrivă un scholar și un intellectual. A întruchipat strălucit ambele ipostaze, dar cred că secretul viabilității operei sale provine mai cu seamă din curajul de a nu renunța la chemarea sa de intelectual: „The intellectual begins with his experience, his individual perceptions of the world, his privileges and deprivations, and judges the world by these sensibilities.” (Intelectualul pornește de la experiența sa, percepțiile sale individuale asupra lumii, privilegiile și privațiunile sale, și judecă lumea prin lentila acestor susceptibilități).
