Când citesc întrebarea repetată atât de frecvent în ultimii ani „De ce n-am avut un Havel în România?”, mă întreb, la rândul meu, de ce n-am avut un Milovan Djilas? De ce n-am avut eretici în mișcarea comunistă, ori măcar doctrinari comparabili cu un Edvard Kardelj în Iugoslavia lui Tito? De ce nu a devenit un intelectual precum Miron Constantinescu ceea ce numim un marxist critic? De ce nu a ajuns un eretic? Răspunsul ține de cultura politică a comunismului românesc, de anti-intelectualismul visceral al acestei secte revoluționare, de precaritatea sa spirituală și de chinuitoarele sale complexe de inferioritate. Ține însă și de personalitățile în cauză: Constantinescu a fost un îndrăgostit de putere, Djilas a iubit adevărul. I-am întâlnit pe amândoi, primul mi-a fost profesor de sociologie, am citit cam tot ce-au scris, am meditat mult la aceste două destine. Propun aici un exercițiu de analiză biografică comparativă inspirat de istoria pasiunilor revoluționare în secolul XX.
Intelectual de formație marxistă, Milovan Djilas (1911-1995) a simbolizat deopotrivă fanatismul adeziunii totale la comunism, în prima parte a vieții, și despărțirea de magia totalitară, cu prețul a nouă ani de închisoare, în cea de-a doua. Într-un faimos dialog cu jurnalistul George Urban, transmis la Europa Liberă în anii '80, Djilas a recunoscut că a participat la represiuni teribile în timpul războiului, că avea el însuși sânge pe mâini. Ca partizan comunist nu simțise niciun fel de compasiune pentru cei care gândeau altfel. Ca student la Universitatea din Belgrad, adoptase marxismul, în versiunea stalinistă, drept crez existențial. Era de fapt un posedat. Alături de Aleksandar Rankovici și Edvard Kardelj, a fost membru al cercului intim din jurul lui Tito, devenit mareșal și lider absolut al Partidului Comunist al Iugoslaviei. A fost unul dintre fondatorii Cominformului, al cărui sediu s-a aflat, până la excomunicarea Iugoslaviei, la Belgrad. L-a reprezentat pe Tito în URSS la întâlnirile cu Stalin, inclusiv în primăvara anului 1948, când s-a consumat practic divorțul dintre Moscova și Belgrad. Spirit animat de pasiunea justiției sociale, a fost cutremurat și revoltat de imensa minciună pe care se baza regimul. Într-o carte care a devenit un best-seller mondial, a denunțat noua clasă și a plătit pentru acest curaj. Nu a regretat niciodată pierderea privilegiilor și asprele pedepse ce au urmat. Nu luptase împotriva burgheziei pentru a aplauda burghezia roșie. Tito nu i-a iertat niciodată fostului său camarad ceea ce el a perceput drept o trădare.
Djilas a criticat bolșevismul, inclusiv versiunea sa iugoslavă, de pe pozițiile unui umanism socialist ostil colectivismului birocratic și etatismului polițienesc. Privind retrospectiv, putem zâmbi în raport cu aceste iluzii. Djilas însuși a admis mai târziu că regimurile comuniste nu pot fi democratizate, că ele sunt esențial non-reformabile, că totalitarismul face parte din codul lor genetic. Dar în anii '60 și '70, aceste amăgiri au jucat un rol crucial în eroziunea pseudo-legitimității dictaturilor marxiste. Cred că Ignazio Silone a fost cel care a spus că lupta finală se va da nu între comuniști și anti-comuniști, ci între comuniști și ex-comuniști. Silone s-a descris pe sine însuși, după ruptura cu comunismul, drept „un creștin fără biserică, un socialist fără partid”. Aceste cuvinte surprind și traiectoria lui Milovan Djilas, de la înregimentarea perinde ac cadaver și auto-emascularea conștiinței critice, până la începutul anilor '50, către redobândirea propriei libertăți de conștiință. Cărțile care au urmat, inclusiv „Convorbiri cu Stalin” (pe care el o considera poate cea mai importantă dintre scrierile sale politice), rămân parte a unei moșteniri intelectuale impresionate, solide și durabile. Spun acest lucru pentru că mă surprinde (de fapt poate că nu mă surprinde chiar atât de mult) faptul că un gânditor radical eclectic și nu tocmai original precum Slavoj Žižek este venerat de unii drept o mare figură intelectuală, câtă vreme un Djilas rămâne mai mult sau mai puțin uitat.
În România nu a existat vreun intelectual marxist care să emuleze apostazia lui Djilas de după 1954. Nici Miron Constantinescu (1917-1974), nici Grigore Preoteasa (1915-1957), deși cu educație universitară reală, nu aveau nerv teoretic. Oameni onești, precum un Petru Năvodaru, Henri Wald ori Tudor Bugnariu, nu contau în partid, erau suspectați de toate devierile posibile. Lecturile marxiste ale ideologilor oficiali se rezumau la „Cursul Scurt”, la „Problemele leninismului” și la panegiricul stalinist atribuit lui Lavrenti Beria, „Cu privire la istoria organizațiilor bolșevice din Transcaucazia”. Filosofic vorbind, dictatorul cultural Leonte Răutu era un semidoct. Cultura sa teoretică, de inspirație jdanovistă, nu putea fi comparată cu aceea a unui József Révai, fostul discipol al lui Georg Lukács, devenit pontif ideologic în Ungaria lui Mátyás Rákosi. Singurii intelectuali comuniști români care ar fi putut merge pe drumul unei veritabile destalinizări ar fi fost, probabil, Lucrețiu Pătrășcanu, ucis în aprilie 1954, și Tudor Bugnariu, marginalizat și mereu sancționat pentru „abateri liberaliste”.
