În raport cu cei însărcinați de Dej să supravegheze „frontul ideologic”, Miron Constantinescu era într-adevăr un intelectual real. Ca student citise clasicii sociologiei, pe Comte, Spencer, Durkheim și Weber. Devenise marxist după ce trecuse printr-un episod de fascinație cu extrema dreaptă (așa mi s-a povestit). Mama mea a fost colegă la Medicină cu vărul său, doctorul Dan Barbu, unul dintre cei mai activi militanți din acel fief legionar. Împreună cu alți studenți comuniști, Miron a participat la luptele cu legionarii, adeseori fizice. Dan Barbu a fost medic pe front, a căzut prizonier, a revenit cu divizia „Tudor Vladimirescu”. Miron a intrat în PCdR odată cu dizolvarea UTC-ului în 1936. Tatăl meu răspundea de resortul studențesc și a fost cel care l-a anunțat pe Miron de această veste. Închis în anii războiului, Miron a condus grupul de deținuți comuniști de la Caransebeș, și-a format o curte personală după modelul lui Gheorghiu-Dej la Târgu-Jiu.
Miron s-a revăzut cu tatăl meu la Moscova, în 1945, la o cină oferită de Mihai și Ema Beniuc. Era de-acum membru al înaltei aristocrații comuniste, redactor-șef al „Scînteii”. Când Beniuc l-a întrebat dacă-l recunoaște pe tatăl meu, Miron a dat din umeri. Beniuc, pe atunci atașat cultural, i-a spus: „Nu mă mir că nu-ți amintești. Când l-ai cunoscut tu, avea ambele brațe”. Tatăl meu își pierduse brațul drept în Spania, în bătălia de pe râul Ebru. Miron a roșit, s-a dus imediat să-l îmbrățișeze. Nu au existat relații de prietenie între ei, mai degrabă de respect mutual. Cu puțin timp înainte de a muri i-a dăruit tatălui meu volumul său „Contribuții la studiul formațiunii sociale tributale”, tipărit la Centrul de Multiplicare al Universității din București. O carte de care era mândru, care însă n-a primit dreptul de difuzare. Nu era în mod deosebit original, relua de fapt tezele profesorului H. H. Stahl. Prieten a fost cu sora mamei mele, Cristina Luca-Boico. El a ajutat-o să reintre în învățământul superior după 1965. Miron a invitat-o pe Cristina într-o seară pentru a discuta prefața cărții „Sociologia literaturii” de Lucien Goldmann care urma să apară în colecția „Idei contemporane”. Cristina se revăzuse recent la Paris cu vechiul prieten și coleg de liceu de la Botoșani, Gicǎ Goldmann.
Miron citea constant revista de teorie marxistă „La Nouvelle Critique” condusă de ideologul comunist Francis Cohen, bun prieten al Cristinei încă din perioada sorbonardă, când studiau amândoi biologia. Francis a vizitat România prin 1973 împreună cu soția sa. Au stat la Cristina, i-a vizitat într-o seară Ștefan Voicu, pe atunci redactorul-șef al „Erei Socialiste”. Distanța intelectuală dintre marxistul francez și echivalentul său de la București era astronomică. Cohen fusese, în anii '50, corespondentul lui „L’Humanité” la Moscova, urmărea atent ce se petrecea în țările din Est. Împreună cu Alexandre Adler a scris, în anii '70, o carte care se dorea eliberată de clișee propagandistice, „L’URSS et nous”. După 1989, a rămas un marxist convins, a fost unul dintre inițiatorii proiectului legat de PCF, „Espace Marx”. Voicu era un personaj provincial, cu lecturi grăbite și superficiale. În mediile nomenklaturiste de la București era însă considerat un veritabil doctrinar, ceea ce spune mult despre nivelul teoretic lamentabil al acelor oameni.
Am scris pe larg despre Miron Constantinescu, inclusiv un studiu apărut în 1984 în excelenta revistă care a fost „Survey”, condusă de Leo Labedz. În ultimii ani, am citit cu mare interes scrierile pe acest subiect datorate istoricului Ștefan Bosomitu, cercetător la IICCMER. Amintesc aici articolul său „Notes and Remarks on the (Re)Institutionalization of Sociology in Communist Romania in the 1960s”, apărut în revista publicată de IICCMER „History of Communism in Europe”, Vol. 2, 2011. Dar și biografia lui Miron, publicată de același autor la Humanitas, în 2015. Este un efort remarcabil de a explica, într-o perspectivă comparativă, interacțiunile dintre politic și ideologic în resurecția unei discipline condamnată drept „reacționară” în anii stalinismului dezlănțuit.
Miron Constantinescu a fost un intransigent stalinist, un locotenent fidel al Anei Pauker până în clipa când a înțeles că aceasta căzuse în dizgrația lui Stalin. S-a raliat urgent lui Dej, a participat cu entuziasm la scrierea documentelor pentru Plenara din 26-27 mai 1952 care a consacrat prăbușirea celei cândva celebrate drept Pasionaria Balcanilor. Miron era cel mai tânăr membru al Biroului Politic, fusese responsabil cu cadrele în perioada cumplitelor verificări din 1949-1950, conducea cu mână de fier economia, era președintele Comitetului de Stat al Planificării. Relațiile cu Dej, aparent cordiale, au fost întotdeauna tensionate, lucru confirmat mie de fostul meu coleg de clasă Gheorghe Gheorghiu, fiul Licăi adoptat de Dej. Spre deosebire de Iosif Chișinevschi, Gheorghe Apostol, Chivu Stoica și Petre Borilă, nu era unul dintre cei invitați de Dej la agapele nocturne pe care le organiza la vila sa, la Snagov ori la Ștrandul CC (informații de la Mircea Răceanu).
Gheorghiu-Dej nu suporta intelectualii decât dacă erau total obedienți (de pildă Athanasie Joja, Mihail Ralea, Avram Bunaciu, Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Gaston Marin, Mihail Florescu, Corneliu Mănescu, Mihai Levente, Alexandru Bârlădeanu, Vasile Malinschi, Valter Roman, Gogu Rădulescu). Pe Preoteasa îl controla perfect, mai ales ținând cont de faptul că acesta, fiu de ceferist, îl venera. Miron era prea trufaș, prea orgolios, prea egocentric pentru a juca rolul unui simplu pion. A fost membru al delegației PMR la Congresul al XX-lea al PCUS, a fost șocat de revelațiile din „Raportul Secret”, și-a închipuit că poate venise momentul său, că exista o șansă de a-l debarca pe Dej și de a-i lua locul. S-a aliat într-un tandem neverosimil cu Chișinevschi: cei doi erau departe de a se simpatiza, fiecare acționa în virtutea propriilor ambiții și interese. A urmat Plenara din iunie 1957, apoi cea din iunie 1958, demascarea, eliminarea din conducerea PMR. Idem in cazul Chișinevschi.
Prelucrarea cu activul de partid din București de la Sala „Excelsior” a fost condusă de Leonte Răutu și Nicolae Ceaușescu. Nu exista niciun fel de probă că Miron a nutrit planuri de democratizare a partidului ori a țării. Era un hrușciovist, nu un revizionist marxist. A acceptat să-și facă o înjositoare autocritică, și-a recunoscut „păcatele”, mai degrabă imaginare. A părăsit cartierul Primăverii, s-a mutat, împreună cu soția sa Sulamita, pe strada Paris. A lucrat la Institutul de Istorie al Academiei. În amintirile sale, Apostol Stan povestește cât de eliberat s-a simțit Miron când a murit Dej, în martie 1965. Și-a defulat mult timp secrete aversiuni, antipatii și ambiții: „Slobod la gură într-o împrejurare în care scăpase de un dușman implacabil ce-l umilise și-i amenințase chiar viața [Dej], M. Constantinescu simțea că destinul îi surâdea din nou”. În teza de doctorat susținută în 2011 la Central European University, Bogdan Cristian Iacob luminează rolul lui Miron Constantinescu în dezbaterile istoriografice din perioada „cotiturii naționale”, conexiunile sale cu istorici precum V. Liveanu, Andrei Oțetea, Constantin Daicoviciu, etc.
