„Nimeni n-ar fi crezut acum 20 de ani că Istanbulul va fi plin de femei în negru care-și ascund fața, terorizat de atentate și abandonat de turiștii occidentali”, spune Ali, proprietarul unui restaurant din Sultanahmet, arătându-mi spațiul dintre Sfânta Sofia și Moscheea Albastră, cu un zâmbet trist și disprețuitor în același timp.
După atentatul de la Aeroportul Atatürk de la sfârșitul lui iunie, în care au murit 45 de oameni și au fost răniți peste 200 și după încercarea de lovitură de stat de acum două săptămâni, centrul celui mai important oraș din Turcia e aproape pustiu, restaurantele și cafenelele sunt mai degrabă goale, pe ici pe colo câteva familii din statele arabe venite să viziteze mai ales moscheile.
„Dacă o ținem tot așa ne îndreptăm cu pași siguri spre o republică islamică”, zice cârciumarul, speriat de peisajul din jur, care doar în urmă cu un an era plin de viață, de europeni, americani, australieni, canadieni, care se bucurau de vestigiile otomane și bizantine ale Istanbulului, de cafeaua turcească, de raki, de mâncarea picantă și de dulciurile sofisticate de la cofetăriile din jur.
Centrul vechi arată într-adevăr deprimant, mai cu seamă pentru micii proprietari, pentru comercianți și pentru vânzătorii de nimicuri, dar partea asiatică a Istanbului, care trăiește în afara vieții turistice, e în continuare colorată, iar în apropierea Universității Marmara, cele mai multe studente sunt în pantaloni scurți, în rochii ușoare și decoltate sau blugi mulați. „Nimeni nu ne poate obliga vreodată să purtăm văl”, îmi spune Fatma, cercetătoare, vopsită roșcat și cu o fustă poate prea scurtă pentru vârsta ei, dar pe care o poartă ostentativ pentru a-și demonstra opoziția față de trendul actual.
„Militarii turci pe care voi, în Occident, îi vedeți ca pe niște reformatori, apărători ai statului de drept și secularismului, au adus mereu teroarea cu ei”, explică ea, aversiunea aproape totală a populației față de intervenția armată, recunoscând însă că de un deceniu încoace relația dintre armată și politică, așa cum a fost concepută pe vremea lui Atatürk, s-a schimbat enorm, iar militarii nu mai au cum să tempereze excesele politicienilor care defilează cu ideologii periculoase, cum ar fi naționalismul kurd sau islamismul.
Președintele turc s-a temut mereu de o lovitură de stat a militarilor, avându-l în minte pe Adnan Menderes, premierul care a adus pentru prima dată Islamul în politica republicii, dar a fost dat jos de militari și condamnat la moarte pentru încălcarea Constituției și pentru pogromul împotriva minorității grecești din Istanbul. Erdogan îl consideră un martir și un model pe Menderes. De aceea a încercat încă de la început să-i dividă, să-i marginalizeze și să-i anihileze pe capii armatei. Așa au început în 2008 procesele împotriva așa-numitei organizații clandestine și seculariste „Ergenekon” în care au fost acuzați și trimiși la închisoare, fără probe serioase, în jur de 300 de înalți ofițeri, ziariști și politicieni pentru că ar fi pus la cale un puci.
De aproape zece ani, RecepTayp Erdogan folosește pretextul diferitelor conspirații, mai mult sau mai puțin reale, pentru a-și anihila eventualii oponenți iar acum încercarea de lovitură de stat a devenit justificarea perfectă pentru a călca în picioare instituțiile și pentru a dispune de putere așa cum vrea, fără să mai fie nevoit să dea socoteală.
Noaptea dintre 15 și 16 iulie 2016 pare să schimbe total mersul Turciei. La Istanbul, lumea se teme să-și spună părerea, dacă nu e în favoarea președintelui, iar de la precauție la suspiciune nu e decât un pas: „Occidentalii normali nu vin aici, după toate câte s-au întâmplat, numai ziariștii și agenții”, crede un vânzător din Piața Taxim, care susține că are un prieten polițist de la care află mereu mai multe.
Țapul ispășitor al tuturor relelor care li se întâmplă turcilor e America: propaganda insistentă, care durează de câțiva ani și care a fost orchestrată de televiziunile controlate de Erdogan, i-a convins pe oamenii simpli că așa stau lucrurile.
Cele aproape 3 milioane de refugiați sirieni pe care turcii trebuie să-i suporte și să-i hrănească, sunt pentru mulți o dovadă clară în acest sens: „Unde e NATO, unde sunt Statele Unite, unde e Uniunea Europeană, ne ajută cineva?”, se întreabă profesorul Okan Yeșilot, directorul Institutului de Studii Turcice.
Pe stradă această întrebare s-a transformat de mult în certitudine, iar antiamericanismul e un curent în creștere. Tinerii vorbesc spontan despre „răul” pe care îl face America, iar Fethullah Gulen, clericul septuagenar, autoexilat în SUA și care a finanțat mișcarea Hizmet, inspirată din Islamul modern, vine la pachet, pentru a întări aceste idei de-a gata pe care le furnizează majoritatea televizunilor.
Un sondaj dat publicității zilele acestea arată că două treimi dintre turci consideră că Gulen este conducătorul din umbră al loviturii de stat.
Președintele turc l-a arătat de la început cu degetul pe Fethullah Gulen și toate epurările care au loc se fac pe baza unor presupuse legături care ar exista între presupușii suspecți și Gulen sau Hizmet.
Peste 20.000 de profesori nu vor mai putea preda, fiindcă li s-a ridicat licența, 3000 de judecători și procurori au fost concediați și reținuți, peste 8000 de polițiști au fost dați afară, 6000 de funcționari și militari se află în arest, între care 100 de generali și amirali.
Această epurare pare să fie aprobată de majoritatea turcilor. Cei care nu sunt de acord tac, le e frică să nu-și piardă locurile de muncă sau chiar libertatea.
Încercarea de lovitură de stat e considerată de unii o păcăleală tristă. „Cine-a mai văzut să dai o lovitură de stat în prime-time? E ridicol”, îmi explică un fost ofițer.
Se pare că puciul era planificat pentru ora 3 noaptea, dar că ar fi fost devansat din cauza unora care au trădat.
Cineva care a făcut armata la Beretele Bordo, un corp de elită al forțelor speciale din cadrul armatei, susține că acești militari nu ratează niciodată ținta, nu au nicio operațiune eșuată la activ și au întotdeauna cele mai bune informații: „ei erau cei care ar fi trebuit să-l captureze pe Erdogan, dar au eșuat lamentabil. Nu e plauzibil: a fost pe jumătate puci, pe jumătate un joc periculos”.
Militarii turci știu că pentru o lovitură de stat reușită e nevoie de susținerea întregii armate sau de crearea unui culoar, care să-i convingă și pe cei care nu sunt de partea complotului să adere la el: „pentru ca acest lucru să se fi întâmplat, puciștii ar fi trebuit să-l anihileze mai întâi pe președinte”, susține fostul militar.
Exemplul de manual este lovitura dată de militari în Tailanda acum doi ani.
Cei care au dubii că a fost cu adevărat un puci, spun că Erdogan, spre deosebire de perioada în care se confrunta cu oponenții din Piața Taxim, acum trei ani și când în majoritatea aparițiilor televizate i se vedea enervarea, crisparea sau nemulțumirea, acum când i-a chemat pe oameni în stradă de pe telefonul mobil, a fost extrem de calm și de sigur pe el, semn că avea situația sub control.
Cei care nu acceptă propaganda încă se întreabă de ce i-a chemat pe oameni în stradă, de ce nu a făcut apel doar la forțele statului care pretind că i-au fost mereu loiale?
Cam 250 de oameni au murit în noaptea dintre 15 și 16 iulie, dintre care 150 de civili.
