„Istoria pe care am auzit-o de la Ankara - scrie Anne Applebaum în Washington Post - „mi-a fost atît nouă cît și cunoscută”. Cel cu care a vorbit, un universitar, atașat libertății și economiei de piață, i-a povestit despre arestarea, închiderea și demiterea colegilor săi, între care Sahin Alpay, un bătrîn ziarist liberal în vîrstă de 72 de ani, cu numeroase contacte în lumea europeană, Orhan Kemal Cengiz, un activist pentru drepturile omului, și el ziarist, Ihsan Dagi, un profesor de studii internaționale și teoretician al democrației, Lale Kemal, un ziarist care comentează pe probleme militare și de securitate, și alții.
„Nici unul dintre ei, mi-a spus el, - povestește Anne Applebaum - nu a sprijinit lovitura de stat eșuată din iulie. Nici unul dintre ei nu a fost un adept al „Gulenistilor”, al clericului islamist retras Fethullah Gülen, rezident al Pennsylvaniei și pe care președintele Recep Tayyp Erdogan îl condamnă pentru puci. Unii dintre ei au scris în trecut pentru un ziar, în prezent închis, proprietate a unor susținători ai lui Gülen, alții nu.
„Ceea ce îi leagă - scrie analista politică de la Washington Post - este ceva diferit: toți erau „democrați” sau „liberali” potrivit terminologiei turce, o categorie de oameni pe care președintele turc îi consideră o amenințare. Liberalii au pus sub semnul întrebării atacurile lui împotriva mediilor de informare și a justiției. Liberalii l-au anchetat pentru corupție. Liberalii vor să reducă puterea statului pe care el îl conduce.”
Anne Applebaum comentează în continuare că „identificarea și eliminarea întregii clase de «dușmani» este o veche practică totalitară; așa este arestarea oamenilor nu pentru ceea ce au făcut, ci pentru ce sînt ei. Nu este un semn de putere. Dimpotrivă, este ceea ce fac dictatorii atunci cînd sînt speriați sau paranoici, cînd se simt izolați, cînd îi îngrijorează faptul că sicofanții/lăudătorii din jurul lor ar putea complota în ascuns pentru a-i răsturna de la putere. Ei folosesc violența fiindcă se tem că își pierd sprijinul.”
Comentatoarea adăugă că „dictatorii care se tem de inamicii lor, caută, de asemenea, aliați, dar nu vor ca aliații să îi critice pentru ceea ce fac și nici să o spună cu voce tare. Așa se face că, în umbra puciului eșuat și a măsurilor represive de succes, Erdogan și-a găsit în mod natural aliatul în compania președintelui rus, Vladimir Putin. Săptămîna aceasta, la St. Petersburg, aranjamentele unei mese a celor doi oameni de stat au inclus farfurii de porțelan decorate cu portretele lor.
Cel puțin pînă în prezent, modelul de represiune al lui Putin a fost diferit de strategia lui Erdogan. În locul unor arestări în masă, el s-a folosit de violența dirijată împotriva țintelor sale. Pentru a-i intimida pe ziariști, s-a asigurat că din timp în timp cîte unul este ucis; pentru a-i speria pe oligarhi, a închis timp de un deceniu pe unul dintre ei. El controlează economia printr-un sistem de corupție și relații ascunse la o scară ce taie răsuflarea.”
„Dar, asemenea lui Erdogan, - scrie Anne Applebaum în Washington Post - Putin are nevoie de companie. Amîndoi suferă de o teamă paranoiacă de dușmanii nevăzuți. Amîndoi știu că o mare parte a populației lor nu îi place. Amîndoi știu că universitarii și intelectualii arestați la Ankara sau sub asediu la Moscova li se vor opune întotdeauna, chiar dacă sînt reduși la tăcere cu forța. Amîndoi știu că amenințarea cea mai mare la adresa puterii lor personale o constituie ideile și cauzele reprezentate de acești oameni: nu numai democrația, dar și guvernarea legii, independența justiției, libertatea mediilor de informare, drepturile omului.”
După aprecierea analistei de la Washington, „calculele de ordin geostrategic, militar și chiar de istorie, fac din Turcia și Rusia puteri antagonice. Dar întîlnirea celor doi lideri iliustrează ceva ce mulți oameni politici occidentali și gînditori „realiști” au dificultăți să înțeleagă, anume că, mai curînd sau mai tîrziu, ideile și ideologia înșeală „interesele”. Dacă Turcia era încă o democrație, Erdogan ar fi privit spre aliații occidentali pentru ajutor în a respinge Rusia. Dar contactul cu Vestul înseamnă și contactul cu ideile occidentale. Dependența de Occident înseamnă dependență de state care cred în normele legale pe care Erdogan vrea să le reprime, state ce ar putea să sprijine oamenii pe care Erdogan vrea să-i închidă.
Ne putem spune tot ce vrem că, în această lume cinică, Statele Unite și Europa ar trebui să urmeze țeluri de realpolitik și interese financiare. Putem argumenta că natura regimurilor pe care le sprijinim nu trebuie să conteze și că politica externă ar trebui să fie decisă de calcule făcute cu un ochi rece. Dar cînd lucrurile contează cu adevărat, dictatorii aleg, mai presus de orice, alți dictatori. Iar democrații ar trebui să ia notă” - își încheie Anne Applebaum comentariul din Washington Post.
