Vom marca în curând 25 de ani de la proclamarea independenței Republicii Moldova și această aniversare suscită, cum e și firesc, numeroase comentarii și recapitulări în presă. Ceea ce apare ca un laitmotiv în dezbaterile și analizele consacrate acestui jubileu este dezamăgirea: se vorbește mult despre compromiterea valorilor de libertate și emancipare națională cu care debuta atât de promițător noul stat. Astăzi Republica Moldova a căpătat alte calificative: „stat falit”, „stat eșuat” și, mai nou, „stat captiv”, și cum să fie altfel când crizele politice și scandalurile de corupție la nivel înalt, culminând cu furtul miliardului de dolari din sistemul bancar, au zguduit firavul liant pe care se mai putea construi ceva? Or, o comunitate umană debusolată, lipsită de încredere și, cum se spune, lipsită de „resurse de imaginar”, care hrănesc energiile și proiecte de viitor, este condamnată la un destin vitreg.
Strivită de influența Rusiei, care nu a slăbit în anii independenței, ba chiar s-a amplificat și diversificat odată cu noile tehnologii, și nerecuperată pe deplin de România, din motive pe care nu e locul să le analizăm aici, Moldova a rămas suspendată între două lumi. Clasa sa politică, împuternicită de popor să-i făurească o viață mai bună, a ratat toate șansele de a-i oferi un viitor mai demn. A avut la îndemână modele de succes – Țările Baltice –, dar a refuzat să le urmeze. Eșecul independenței moldovenești, aflat azi în dezbatere publică, s-a alimentat în principal din două surse: criza de identitate și criza morală.
Moldovenii încă mai discută ce limbă vorbesc, dacă au fost ocupați sau eliberați în 1940 și în 1944... Criza de identitate trage după sine confuzia privind apartenența civilizațională. Pentru că, din două una: ori ești adeptul ideologiei moldoveniste și te topești în „lumea rusă”, cu damful ei imperialist și paternalist, cu lipsa ei de respect pentru ființa umană; ori vorbești limba română, te consideri român, te recunoști ca parte a latinității și îmbrățișezi un set de valori în care libertatea omului și respectul față de lege sunt imprescriptibile. Pe 13 august, când a fost înmormântată Regina Ana a României, s-a ținut doliu național pe ambele maluri ale Prutului. Decretul președintelui Nicolae Timofti a fost perceput ca un gest reparatoriu, între puținele pe care le mai așteptam din partea actualei clasei politice. Și acest gest de normalitate nici măcar comuniștii sau „stataliștii” din alte partide moldovenești nu au îndrăznit să-l conteste. Nu e vorba să ai sau nu convingeri monarhiste: tristul eveniment a readus în prim-plan ideea unor simboluri nepătate, a unor valori de dinaintea instaurării comunismului – regim care a vrut să nimicească, odată cu elitele românești, memoria și identitatea acestui popor, între care și regalitatea.
Criza morală din Republica Moldova a ilustrat desconsiderarea opiniei publice și angajamentelor electorale, etalarea sfidătoare a averilor dobândite prin delapidarea avuției naționale la care s-au dedat toți guvernanții de după 1991. Criza morală mai înseamnă trădarea bunului-simț, lipsa compasiunii, nepăsarea față de celălalt și o cruzime care te oripilează. Moldoveanul e o ființă scindată, nu se poate privi critic. Plânge sentimental când aude cântecul „Casa părintească nu se vinde”, pe versuri de Grigore Vieru, dar are o mulțime de sate pustii și case ruinate. Are bătrâni uitați și copii abandonați.
Criza morală s-a adâncit sub guvernarea din ultimii 7 ani, care a speculat integrarea europeană ca să o îngroape sub nemăsurata ei poftă de avere și putere. În consecință, valori fundamentale au fost răsturnate. S-a ajuns până acolo încât un grup de cetățeni din Orhei să facă manifestații zgomotoase la Chișinău, cu sudalme și vuvuzele, împotriva presei care comentează matrapazlâcurile lui Ilan Shor – primarul de Orhei, implicat în furtul miliardului, după cum o certifică raportul Kroll și probele culese de procurori.
Din fericire, nu toți cetățenii se lasă mințiți și manipulați. Există un spirit autentic protestatar în Republica Moldova, dar și în afara ei. Putem vorbi chiar de o „altă Moldovă” – o „țară” de departe, formată din oameni care trăiesc și muncesc în Europa Occidentală, unde au dobândit o altă conștiință de sine, au căpătat o demnitate mai pronunțată a vorbelor și faptelor lor. La Congresul al 7-lea al diasporei moldovene, ținut la Chișinău săptămâna trecută, s-au rostit critici aspre la adresa actualei guvernări: i s-a spus verde în ochi că este duplicitară, că protejează corupția și încearcă să anexeze electoral comunitățile moldovenilor de peste hotare. Această „Moldovă din exil”, evident, nu mai poate înghiți demagogia politicianistă și are o reacție instinctivă și spontană la minciună și manipulare.
Însă nu doar tacticile neoneste ale guvernanților sunt problema. Moldovenii mai suportă și o propagandă rusească virulentă, care le cultivă neîncrederea și chiar oroarea față de civilizația occidentală. Premierul Pavel Filip vorbește într-un articol recent, publicat de un portal din Statele Unite, despre pericolul pe care propaganda de la Moscova, alături de regimul separatist din Transnistria, îl reprezintă pentru aspirațiile euro-atlantice ale Republicii Moldova și solicită pe acest temei sprijinul SUA, al Occidentului în general: „Soft power-ul Rusiei, spune dl Filip, constă în inundarea spațiului nostru informațional cu mesaje anti-occidentale, folosind mașinăria de propagandă – este în egală măsură periculoasă și reprezintă o încercare clară de a submina Guvernul nostru pro-european și de a oferi aceste alegeri aliaților săi politici”.
Este poate primul caz când un prim-ministru moldovean în exercițiu formulează atât de franc acuzații la adresa Rusiei și cere sprijinul Occidentului, al Statelor Unite, pentru combaterea influenței nocive a propagandei moscovite în Republica Moldova. Ai zice chiar că această luare de atitudine a lui Pavel Filip e ca o „trecere a Rubiconului”: Moldova s-a hotărât, Moldova se desparte de Rusia, Moldova a ales lumea liberă. Numai că faptele de acasă, diriguite de partidul din care face parte primul-ministru, îl contrazic pe domnul Filip.
Propaganda rusă lucrează agresiv cu acceptul și complicitatea puterii de la Chișinău. Acum e PD, mai devreme au fost alții. Or, nimeni nu împiedică instituțiile de stat să elimine emisiunile de propagandă rusească de la posturile TV moldovene care o retransmit copios. Ucrainenii au făcut-o, moldovenii nu îndrăznesc. Televiziunea Română a fost lipsită, prin contribuția „coordonatorului” actualei puteri, de frecvența terestră, de acoperire națională, și exilată pe rețelele de cablu, iar principalele posturi rusești, la care s-a adăugat, mai nou, și supertoxicul NTV, spală nestingherit creierii moldovenilor. Efectul se vede în toate sondajele de opinie din Moldova. Dar și o recentă investigație efectuată de „Livada Țentr” de la Moscova – o instituție respectată în general pentru profesionalismul ei – spune că alături de Armenia cu 64 %, care domină topul, moldovenii, plasați pe locul doi, cred într-o proporție de 62% că era mai bine pe vremea Uniunii Sovietice. Tocmai sărăcia și propaganda prin televiziunile rusești determină aceste stări de spirit, concluzionează cercetătorii.
Cred că întrebarea potrivită, la ceas aniversar, în Republica Moldova ar suna cam așa: ce rațiune de a fi mai poate invoca un stat care se prezintă la cei 25 de ani de independență cu un bilanț atât de dezastruos, după ce și-a ratat misiunea primordială: de a-i face fericiți pe cetățenii săi?... Avem nevoie de alternative existențiale pentru Moldova, nu doar de o simplă „alternanță la putere”. Din astea am mai văzut și până acum s-a ales praful.
