În societatea moldovenească bădărănia are un loc de cinste. Lucrul acesta ar putea să-i mire niţel pe cei care din copilărie au ingurgitat poveşti despre bunătatea moldovenilor. Dar adevărul e că aici e fieful bădărăniei. Altfel nici nu poate fi într-o ţară în care corupţia şi mişmaşurile de tot soiul calcă în picioare legislaţia, într-o ţară în care valorile au fost spulberate, iar din bănci dispar milioane de lei.
Mi-a povestit un literat că recent, într-o zi, mergea pe o stradă din centrul capitalei spre Uniunea Scriitorilor. La un moment dat, i se proţăpi în faţă un poliţist masiv şi agitat care-l întrebă: „Un ti duşi, măi?”
„Păi, merg spre US. Asta fac mai mereu…” bîigui scriitorul, uşor speriat.
„Pi aişi nu sî poati. Hai, du-ti pi strada aşeia…” făcu poliţistul masiv şi-i arătă cu mîna direcţia în care trebuia să plece.
Scriitorul cu pricina mi-a spus că s-a simţit umilit şi ofensat. Ar fi putut poliţistul acela să fie niţel mai politicos, să explice care-i problema, la rigoare. Dar pesemne de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.
Deunăzi, traversam strada pe o zebră, într-un loc în care aveam chipurile prioritate. Ei bine, dintr-un automobil nerăbdător se iţi un individ de circa 50 de ani care mă apostrofă cu faţa crispată: „Mai răpidi, uăi! Şi ti nişti ca nielcu?!”
E inutil să le explici acestor brute că am tot dreptul să merg pe acea zebră, nu să alerg cu limba scoasă ca el să demareze mai repede. Sînt nişte promotori ai bădărăniei cu care dialogul e imposibil. Ştiu asta bine. Numai forţa sau o bădărănie şi mai accentuată îi poate face mai reflexivi şi mai îngăduitori. Asta pentru că statul nu face mai nimic pentru a atenua bădărănia.
Mai mult decît atît, printre politicienii şi cinovnicii autohtoni sînt suficienţi fani ai bădărăniei. E suficient să trecem în revistă discursurile din campaniile electorale ale tranziţiei.
Aşa trăim aici. Cu bădărănia la orice colţ de stradă. Mergem spre Europa!
