L-am cunoscut în 1984 pe unul din coridoarele Facultății de litere din Cluj (pe vremea aceea i se spunea facultatea de filologie).
Am crezut la început că era unul din studenții străini aflați în anul pregătitor, anul învățării limbii române. Vorbea o românească stîlcită înadins, la început ca aceea vorbită de un arab, apoi dintr-o dată ca româna vorbită de un grec, sau de un student din America de sud, după care brusc trecea la un puternic accent unguresc, apoi vorbea ca un sas de pe la Sibiu.
Era, bineînțeles, o poantă cu care-și distra într-o pauză de curs colegii de an (era în primul an la română-spaniolă, eu eram în anul trei).
Apoi ne-am cunoscut mai bine, pentru că am intrat amândoi în trupa de teatru Ars Amatoria & Fiii, coordonată de profesorul Ion Vartic și de colegul și prietenul Liviu Malița, acum decan al facultății de teatru și televiziune din Cluj.
Repetițiile, spectacolele și turneele cu piesa „Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu (prima variantă, scrisă în limba română, a piesei „Cântăreața cheală”), și apoi cu „Temă și variațiuni” de I.L.Caragiale, mi-au dat posibilitatea să stau câțiva ani buni în preajma lui Ioan Gyuri Pascu.
Era un om care mustea de talent actoricesc și muzical, avea un spirit improvizatoric desăvîrșit - pe scenă, dar și în viața reală, și orice întîlnire cu el în viața noastră de studenți se transforma într-o sesiune vulcanică de rîs, un rîs tonic, cu crampe în stomac și lacrimi șiroind, un rîs necesar și revigorant într-o epocă întunecată și friguroasă.
Înainte să intre la Filo la Cluj, a dat examen la facultatea de teatru de la Tîrgu-Mureș, unde nu a fost admis (mi-a povestit într-o zi că una din profesoarele din comisia de examen i-a spus că nu va fi niciodată actor, pentru că era prea mic de statură). A mai dat, dacă nu mă înșel, două examene la filologia din București, dar tot așa, fără să intre.
Dar nu s-a lăsat, și după ce a intrat la facultate la Cluj spunea că nu se va lăsa, și va ajunge într-o bună zi un actor faimos.
Ioan Gyuri Pascu a fost însă faimos cu mult înainte de a deveni popularul actor și interpret de după 1989.
Erau vestite chefurile boemei studențești clujene, în special cele de la Căminul 6, căminul Filologiei din Hașdeu. Aici s-a petrecut una din scenele care a făcut vîlvă în ce-l privește, și care explică într-un fel de ce era așa vestit. Rînduiala administrativă de atunci prevedea ca la recepția căminului să fie de serviciu o studentă, care trebuia să urce în camere pentru a le chema jos în hol pe studentele ce aveau vizitatori. Într-o seară, Gyuri a venit în vizită la una din colegele sale. A intrat în hol, s-a apropiat de fata de la recepție, i-a spus șoptit și rar, la început: „Vă rog frumos să o chemați pe X de la camera cutare, dar foarte repede...”, izbucnind imediat într-un urlet: „PENTRU CĂ SÎNT BOLNAV DE NERVI!!”. Biata fată s-a răsturnat cu scaunul pe spate, iar Gyuri a sărit imediat s-o ajute să nu cadă, bolborosind niște scuze printre hohotele de rîs.
În afară de talentul actoricesc și muzical, Gyuri mai avea un talent, acela de a fi cu totul altfel, într-o lume în care se încerca uniformizarea tuturor, în care nu aveai voie să ieși din rînd, în care nu era bine uneori să rîzi pe față.
Țin minte că într-una din iernile cumplite de dinainte de 1989, cred că era 1986, Clujul se transformase într-un imens patinoar. După o ploaie de mai multe zile, s-a lăsat un ger năpraznic care a acoperit toate străzile orașului cu un strat gros de ghiață. Oamenii încercau să se ducă la treburile lor făcând o echilibristică imposibilă, din loc în loc puteai vedea doamne în vîrstă căzute în poziții grotești, troleibuzele și autobuzele nu circulau, iar pe străzi erau șiruri lungi de automobile (toate Dacia 1300) ciocnite în carambol după ce derapaseră pe ghiață.
Și la capătul pieței centrale, la intrarea în strada Matei Corvin, văd venind în viteză din depărtare un omuleț strecurîndu-se abil și rapid printre trecătorii care își bălăbăneau brațele haotic încercînd să nu cadă.
Era Gyuri Pascu, pe patine. Ne salutăm, și-l întreb: „O să clănțăni cu astea pe scările de la Filo!?”. „Ba nu, băi”, spune el rîzînd „că am bocancii la mine!”. Și deschide geanta și îmi arată, între caietele studențești și cursurile xeroxate, o pereche de ghete într-o pungă de plastic.
Am spus mai devreme că am stat cîțiva ani buni în preajma lui Gyuri Pascu din cauză că am jucat împreună în „Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu și în „Temă și variațiuni” de I.L. Caragiale.
Nenumărate au fost întîmplările hazlii în vremea aceea, la repetiții, în spectacole și în turnee. Una dintre ele îmi vine acum în minte, de care am rîs amândoi peste ani când ne-am amintit de ea. O regulă a jocului pe scenă - ne-a învățat asta profesorul Vartic - este să nu rîdem în momentele comice ale piesei. Cum Gyuri știa că eu mă pot abține foarte greu să nu mă umfle rîsul, la una din replicile mele din „Englezește fără profesor” (cred că era „Când sună la ușă uneori e cineva, altădată nu e nimeni” - noi stăteam unul în fața altuia cu brațele întinse, și trebuia să fim impasbili, să nu schițăm nici o grimasă), Gyuri se uită în ochii mei, și se strîmbă preț de o secundă la mine grotesc, fără ca nimeni din sală să-l vadă. Iar eu, ca să nu izbucnesc în rîs, și să nu stric scena, a trebuit să-mi mușc buza de jos pînă la sânge.
M-am întîlnit cu Gyuri Pascu ultima oară prin 2009, sau 2010, nu mai știu exact. Ținea un restaurant în București împreună cu un amic bucătar din Agnita, orașul său natal. Era un restaurant unde aveau loc concerte de jazz, în seara aceea cred că a cântat trupa ghitaristului Capriel Dedeian. Gyuri părea obosit, lipsit parcă de acel neastîmpăr care-l anima în anii când jucam împreună teatru. Renunțase la multe proiecte, nu mai juca împreună cu Divertișii, dar era oarecum destins, deși în zîmbetul lui se strecurase vag o umbră de tristețe. Am stat de vorbă despre muzică, ne-am amintit de anii de la Cluj. Mi se spune că restaurantul acela din București al lui Ioan Gyuri Pascu nu mai există.
Apoi ne-am văzut fiecare de drumurile noastre, și ultima oară când am vorbit cu el a fost în 2013, când eu mă aflam în drum de la Cluj spre București, iar el tocmai venise la Cluj să-și lanseze o carte, și m-a sunat să mă invite la lansare. Era același Gyuri pe care-l știam la telefon, cu vorba sa molcomă, deși poate puțin mai tristă.
Îndrăznesc la sfîrșitul acestei evocări să propun cititorilor acestui articol un fragment dintr-un text pe care mi l-a cerut Liviu Malița pentru o carte dedicată profesorului Ion Vartic. E descrisă aici o emoție pe care am trăit-o în anii când am jucat teatru împreună cu Ioan Gyuri Pascu, o emoție pe care e posibil s-o fi trăit și el, deși de-acum n-am să mai știu niciodată dacă a trăit-o sau nu.
„În 1984, cred, Liviu Malița l-a convins pe Ion Vartic să refacă Ars Amatoria & Fiii, care nu mai exista de cîțiva ani buni. Am intrat și eu în noua trupă, alături de Adelina Groșan (sora scriitorului Ioan Groșan), Ioan Gyuri Pascu, Diana Cozma, Dan Leonard și de alți cîțiva colegi ale căror nume nu mi le mai amintesc acum. Între 1984 și începutul lui 1990, cît a durat existența acestei noi întrupări (și ultima, dacă nu mă înșel) a trupei Ars Amatoria & Fiii, pentru mine a fost o perioadă de exaltare existențială și emoțională. Viața sub regimul comunist se degrada tot mai mult, pentru mine însă totul se învîrtea în jurul acestui proiect: repetiții, spectacole, turnee. Nu mai îmi păsa de nimic, nu mai simțeam apăsarea regimului (frigul din case iarna, lipsa alimentelor, bezna totală din oraș la „trecerea prin zero” - o formulare bizară pentru oprirea curentului electric în tot Clujul, în fiecare seară la ora 10 fix, cele două ore de program TV la care ne uitam cu sonorul închis și cu radio-ul fixat pe radio Europa Liberă), nu mai simțeam deci apăsarea regimului, pentru că aveam repetițiile, spectacolele, turneele. Mi se părea că acolo pe scenă, jucând în spectacolele regizate de Ion Vartic, trăiam de fapt în adevărata realitate, acolo era viața reală, pentru că viața de zi de zi era atît de anostă, urîtă și de netrăit, încît mie personal ajunsese să mi se pară falsă, ca o ficțiune de prost gust creată după chipul și asemănarea unor oameni cu care eu nu aveam absolut nimic în comun; o realitate, o viață în care eram împins să trăiesc fără voia mea. ”
--------------------------------------------------
Radio Europa Liberă și Lucian Ștefănescu îi mulțumesc profesorului Liviu Malița pentru amabilitatea cu care a pus la dispoziție fotografiile ce însoțesc acest text, și Cameliei Lup pentru că a făcut posibilă apariția lor în pagină.
