Avem de-a face cu o abordare demistificatoare (myth-breaking). Marta Petreu schimbă paradigma interpretării lui Sebastian: citind sute de articole ale acestuia, ale lui Nae Ionescu, ale altor membri ai Generației, a ajuns la concluzia că Sebastian ar fi fost în fapt principalul megafon al atitudinilor de extremă dreaptă care au constituit viziunea năistă despre stat, colectivitate, tradiție. Aș îndrăzni totuși să citesc diferit articolul lui Sebastian „Omul cu revolverul”, publicat cu puțin timp înainte de interzicerea „Cuvântului” și arestarea lui Nae Ionescu, ca parte a represaliilor ce au urmat uciderii lui I. Gh. Duca. Nu cred că era vorba de o deșănțată, iresponsabilă, cinică apologie a gangsterismului, ci mai degrabă de un text-diagnostic, o premonitorie încercare de simptomatologie a ceea ce mai târziu, în „Cum am devenit huligan”, Sebastian definea drept „o epocă și o mentalitate”. Apropo de această lucrare, cred că ar fi fost utilă o discuție în detaliu, mai cu seamă în ceea ce privește definirea spiritului anti-totalitar. „Spiritul critic este un civil”, scria exemplar Sebastian. „Marșurile, odele și simbolurile vagi sunt materia primă a oricărei dictaturi” (citez din memorie). Personal, consider pamfletul lui Sebastian una dintre cele mai lucide analize ale relației de consubstanțialitate ideologică, pe bază de anti-individualism, de dispreț pentru subiectivitatea autonomă, dintre fascism și comunism. De acord cu Marta Petreu, nu trebuie să-l (mai) privim pe Sebastian ca pe un „model”, dar nu trebuie să dăm o semnificație de-a dreptul cosmică, inexorabilă celor „șapte ani din ‘casa Cuvântului’, cei șapte ani de ‘noroc nemeritat’ și de ucenicie pe lângă ‘stăpânul’ său, Nae Ionescu” (p. 256).
Un „trecut deocheat” a fost într-adevăr această perioadă a furorii naiste a lui M. Sebastian, ca și în cazul unor Cioran, Eliade, Noica, dar cu câțiva ani înaintea „îndrăcirii” acestora. Pozițiile revoluționare de dreapta ale lui Sebastian (extremismul „moderat”) au fost probabil cunoscute de exegeții săi, dar, sugerează Marta Petreu, aceștia au preferat a le trece sub tăcere. Un idol nu poate fi imprevizibil, failibil și eterogen. Sebastian a aderat la extrema dreaptă cu patima primei mari iubiri. Nu la conservatorism, mă grăbesc să o spun, ci la acea formulă politică pentru care pașoptismul, Luminile, Revoluția Franceză (inclusiv girondinii) erau numele unor catastrofale erori. Tema revoluției plutea în aer în acea perioadă, instituțiile statului de drept se clătinau nu doar în România. Pe de altă parte, poate că ar merita spus că unii evrei au aderat la fascism în Italia acelor timpuri, inclusiv Margherita Sarfatti, atât de apropiată de Duce. Să mai spun că în anii ’30, când legislația antisemită ducea la discriminări la adresa studenților evrei (mai întâi numerus clausus, apoi numerus nullus), au fost destui tineri evrei din România care au plecat la studii în Italia lui Mussolini. Repet, a fi simpatizat cu Mussolini în anii ’20 însemna cu totul altceva decât a-l admira după 1938, când Italia fascistă a adoptat legislația rasistă inspirată de naziști. Fascismul italian, cu ale sale abominabile represiuni, prigoane și asasinate, nu a fost exterminist, nu a urmărit anihilarea mecanic-tehnologică a unor întregi categorii umane definite în chip biologic. Cel puțin în faza descrisă în carte (1929–1933), Mussolini se bucura încă de sprijinul unor intelectuali influenți, inclusiv Giovanni Gentile. Futuristul Marinetti a rămas fascist până și în timpul abjectei Republici Sociale Italiene de la Salò (1943–1945). Despre Papini, sicofant al Ducelui (pe care îl numea „prietenul poeților”), nu mai este cazul să insist.
La fel de interesantă mi se pare analiza relației Sebastian – E. Lovinescu: departe de a se identifica moral și estetic cu viziunea sincronistă a celui care a fost arhetipul anti-năismului, Sebastian a rămas în fond, până la capăt, un nostalgic al naeionescianismului, deci al unei filosofii „rumânești” care îi interzicea identificarea ca român. Relația dintre demonicul Nae și învățăcelul său Iosif Hechter a fost într-adevăr una de o ambivalență ce ține de resortul psihanalizei. Cartea Martei Petreu este de fapt istoria unei prietenii, ori poate mai bine spus a unei iubiri dintre un tânăr îndrăgostit de absolut și un alchimist al gândirii pentru care viața nu este altceva decât experiment, aventură, risc. O iubire care a implicat ambele părți: o știm de la Hegel, dialectica stăpânului și sclavului nu este una univocă. În Sebastian, Nae a găsit un adorator, un zelot de o sensibilitate aproape maladivă. Poate că tocmai această vulnerabilitate excesivă explică slăbiciunea lui Nae pentru cel pe care îl remarcase încă de la acel fatidic bacalaureat din Brăila. O slăbiciune care nu s-a stins vreodată, dincolo de înregimentarea profesorului într-o mișcare totalitară a cărei natură ținea de ceea ce Hannah Arendt a numit „logodna între gloată și elite”. Şi fiindcă am pomenit-o pe Hannah Arendt, mă întreb dacă nu este ceva similar, la nivelul inefabilului, al inexprimabilului, al infra-raționalului care explică relația acesteia cu Martin Heidegger la atâția ani după episodul de tinerețe, tot așa cum Sebastian nu s-a putut rupe complet vreodată de vraja Logosului naeionescian.
