Aniversăm în aceste luni 80 de ani de la începutul Războiului Civil din Spania, considerat de mulți intelectuali de stânga, inclusiv de influentul istoric Eric Hobsbawm, drept un moment crucial în istoria politică și morală a secolului XX. Titlul acestui serial trimite deopotrivă la o carte despre istoria Spaniei contemporane, dar și la filmul lui Guillermo del Toro încununat cu câteva Oscaruri.
Mitul maniheist care opune o tabără ce se situa categoric de partea progresului și alta iremediabil obscurantistă, este din ce în ce mai disputat. Nu mai vorbesc despre glorificarea Brigăzilor Internaționale, despre care astăzi știm că au fost, in mare măsură, instrumentul Cominternului, creat cu scopul principal de a controla armata republicană. Între altele, merită amintită aici lucrarea lui Antony Beevor „The Battle for Spain”, apărută inițial în 1982 și publicată de Penguin Books într-o nouă ediție, total rescrisă, în 2006. O recomand nu doar lui Petre Roman, prizonier încă al unei imagini idilic-romanțate a Războiului Civil, dar și unor istorici care perpetuează ideea că în Spania s-a confruntat fascismul cu democrația, uitând ori minimalizând rolul nefast al lui Stalin și al uneltelor acestuia. În fapt, în Spania s-a testat pentru prima oară exportul stalinismului sub forma unei „democrații populare” in statu nascendi. Voi reveni asupra acestui subiect. Să amintesc doar tulburătoarea carte a lui Sygmunt Stein, „Ma guerre d’Espagne: La fin d’un mythe”, cu o postfață semnată de istoricul Jean-Jacques Marie, apărută la editura Seuil in 2012.
Concluzia lui Beevor merită citată: „Războiul Civil Spaniol a fost adeseori prezentat drept o ciocnire între stânga și dreapta, însă aceasta este o simplificare distorsionantă. Două alte axe de conflict au apărut atunci: centralismul statal împotriva independenței regionale și autoritarismul împotriva libertății individuale. Forțele naționaliste de dreapta erau mult mai coerente, întrucât, cu minore excepții au combinat trei extreme coezive. Ele erau de dreapta, centraliste și autoritare în același timp. Republica, pe de altă parte, a reprezentat un creuzet de incompatibilități și suspiciuni mutuale cu centraliștii și partizanii autoritarismului, în special comuniștii, în conflict cu regionaliștii și partizanii spiritului libertar.”
Tot Beevor, într-un eseu in “Times Literary Supplement” din 11 martie 2005, notează: „Conflictul din Spania nu a fost niciodată o opțiune între democrația liberală și fascism... Au fost doar două posibile deznodăminte: o dictatură stalinistă care a izbutit să-și zdrobească rivalii dinspre stânga, ori regimul crud – reacționar, militarist și clerical cu superficialele sale veșminte fasciste pe care a reușit să-l impună victoria lui Franco. Strigătul libertății, spre a nu mai vorbi despre jertfa participanților, nu a fost niciodată trădat cu o asemenea lipsă de rușine. Adevărul a fost într-adevăr prima victimă”. Cât îi privește pe cei numiți „voluntarii internaționali ai libertății”, cum i-a botezat propaganda stalinistă pe membrii Brigăzilor Internaționale, literatura recentă îi permite istoricului britanic să conchidă că „toți cei care s-au dus să lupte de partea Republicii pentru cauza libertății au fost total înșelați (duped)”.
Între istoricii preocupați de ce s-a întâmplat în Spania îl amintesc pe Florin Constantiniu pentru care Stalin și oamenii săi nu doreau de fapt victoria stângii, întrucât ea ar fi creat un socialism „diferit – și eventual, concurent – celui din URSS și ar fi permis troțkiștilor spanioli – puternici în Spania – să joace un rol important în Republica victorioasă (...) Andrés Nin, liderul troțkiștilor spanioli, a fost asasinat de oamenii Moscovei”(vezi „Lettre Internationale”, toamna 2006). Nu este nevoie să mergi mai departe de cartea lui Orwell „Omagiu Cataloniei” (Ed. Univers, 1997), pentru a ști că „troțkismul” lui Andrés Nin și al Partidului Muncitoresc al Unificării Marxiste (POUM) era o născocire a propagandei comuniste. La vremea respectivă, relațiile dintre Nin și Troțki erau practic înghețate. POUM a fost un partid al stângii antistaliniste, iar militanții săi au plătit pentru acest lucru, fiind asasinați de poliția secretă controlată de oamenii lui Stalin, între care Ernő Gerő, cel care avea să devină numărul doi în Ungaria lui Rákosi.
Trebuie recunoscut că puțini termeni se pretează la atâtea confuzii semantice precum cei de dreapta şi de stânga. Propagandele totalitare au izbutit să delapideze întregi registre valorice și semantice, și să-și anexeze aureole prin nimic justificate. Aceste precizări sunt cu atât mai necesare cu cât istoria veacului XX a fost desfigurată în funcție de meschine interese partizane. În acest sens, Războiul Civil din Spania, desfășurat între 1936 și 1939, este poate exemplul cel mai frapant de siluire a adevărului istoric în numele perpetuării unor mituri demult sleite. Legenda tinde astfel să se substituie cunoașterii raționale a faptelor trecutului. Romantismele întârziate vin să cauționeze penibile întreprinderi hagiografice. Extremismele deceniilor interbelice, roșii sau brune, își întind tentaculele spre prezent, generând noi amăgiri și întreținând, în chip artificial, vechi resentimente. Scria Orwell: „Unul din cele mai triste rezultate ale acestui război este că m-a învățat că presa de stânga e tot atât de mincinoasă și de necinstită ca și cea de dreapta”.
