Îi datorez dlui Boris M. această istorie, pe care, la rându-i, a auzit-o de la taică-său. Aşadar într-un sat din nordul Moldovei trăia un flăcău pe cât de zdravăn şi bine croit, pe atât de sărac cu duhul. Tot umblând lela prin sat şi tăind frunze la câini, într-o bună zi se pomeneşte în preajma unui gospodar care tocmai lucra la construcţia unui pod. (În paranteză fie spus, motivul „meşterului Manole” cunoaşte o răspândire largă, doar că în mai multe culturi – cum ar fi cehă, de pildă – „sfânta mănăstire” e înlocuită cu un pod…) Stă ce stă flăcăul, după care îi spune gospodarului:
– Badei, vreau şi eu să dau o mână de ajutor! Ce să fac?
Omul îl priveşte o clipă (mde, munca nu stă pe loc!), după care-i zice:
– Ia şi tu pietroiul acela!
Zis şi făcut. Acum stă flăcăul cu ditamai pietroiul în braţe şi se uită cum oamenii lucrează în continuare la clădirea podului. Şi cum stă, simte că cineva-i toarnă plumb în braţe, fără ca el să fi făcut nimic. Şi tot stă, şi când simte că nu mai poate, unde face către gospodar:
– Badei, mai am mult s-o ţin aşa?
– Da ce-i, bre?
– E grea, piatra!
– Atunci pune-o jos!
Punct, fără nici un „şi de la capăt”. Căci aici ia sfârşit voluntariatul flăcăului, nu şi construcţia podului, sub îndrumarea gospodarului.
Toată povestea asta îmi aminteşte de actuala campanie prezidenţială – de bună seamă, câţi dintre candidaţii înscrişi în cursa electorală au venit (sau mai degrabă au fost trimişi!) „să facă figuraţie” şi câţi ştiu exact ce au de făcut cu piatra (ar fi o altă discuţie, în ce zid s-o pună – vom reveni, înainte de turul doi, dacă va fi cazul). Sigur, dintr-o parte totul pare să arate cât se poate de political correctness – până şi proporţia „bărbaţi / femei” este respectată, la mustaţă. Pourtant…
Dar să revenim la podul nostru – de vreo două decenii şi mai bine, am auzit de-atâtea ori spunându-se: „Să te iei frate cu dracul, până treci podul”, încât frică-mi-i că „înfrăţirea” cu Necuratul a ajuns să ţină de conştiinţă de sine a tuturor celor care suflă şi-n iaurt… Între timp, alte popoare europene nu doar că şi-au scos din cap „zidurile împrejmuitoare” (în varianta albaneză, buncărele de pe timpul lui Enver Hohxa), ci au păşit cu fruntea sus pe calea unei modernizări fără precedent. Căci, nu-i aşa, libertatea este şi ea o piatră de încercare – de pus în temelie sau de pus jos, fiecare după putinţă!