In memoria lui Václav Havel la opt decenii de la naşterea sa, pentru Adam Michnik care implineşte 70 de ani pe 17 octombrie 2016.
Nu există două persoane mai calificate moral şi politic să exploreze împreună, în dialoguri şi scrisori, dilemele demoralizante ale lumii postcomuniste precum cei doi minunați protagonişti ai cărții îngrijite de profesoara de studii liberale şi sociologie de la New School, Elzbieta Matynia, editoarea, traducătoarea şi prefațatoarea captivantului volum An Uncanny Era. Conversations between Vaclav Havel& Adam Michnik, apărut în 2014 la Yale University Press. Atât Václav Havel, cât şi Adam Michnik, au fost activi în contra-cultura disidentă a Europei Centrale şi ambii au împărtăşit perspectiva filosofică a liberalismului civic. Imediat după prăbuşirea vechiului sistem, ambii au observat ascensiunea amenințătoare a noilor fundamentalisme, radicalisme şi demagogii iliberale. Principalele teme ale acestei serii de conversații sunt legate de moştenirile comunismului, apariția diferitelor mişcări iliberale şi provocările administrării trecutului. Încercările prin care trece lumea postcomunistă, arată autorii, nu sunt doar politice şi juridice, ci mai ales morale.
Nu mai puțin important, istoricul şi jurnalistul polonez, pe de-o parte, şi dramaturgul, filosoful şi politicianul ceh, de cealaltă, examinează natura politicii după dispariția leninismului, înfățişările multiple pe care le ia naționalismul şi metamorfoza vechilor elite comuniste în noii deținători ai puterii economice.
Pentru Michnik, decomunizarea se justifica moral doar atât timp cât nu sfârşea prin a fi lucrul de care se teama cel mai tare (şi încă se teme), adică tentația de angajare în vânători de vrăjitoare. Vreme de mulți ani, ca editor al celui mai influent cotidian polonez, Gazeta Wyborcza, Adam Michnik s-a opus decomunizării radicale. Acest punct de vedere, fundamentat moralmente, a antagonizat pe mulți din foştii săi prieteni din cadrul federației sindicale independente şi autoguvernate Solidarność. Şi cu cât se afla mai mult sub rafala atacurilor critice, cu atât protesta Michnik mai tare la adresa logicii vendetelor.
Dialogurile cu Havel incluse în acest extrem de actual volum i-au permis lui Michnik să clarifice temerile sale legate de capcanele unei fixații obsesive pe îndreptarea greşelilor trecutului. În opinia mea, problema poziției sale este aceea că tinde să extrapoleze această perspectivă conciliatorie dincolo de granițele Poloniei, să o prezinte ca metodă validă pentru toate statele postcomuniste. Dar chiar şi în Polonia, sau printre comunitățile de intelectuali polonezi aflați în afara hotarelor acestei țări, există rezerve privind ceea ce mulți receptează a fi atitudinea mult prea indulgentă a lui Adam Michnik față de foştii „tovarăşi”. Sunt un prieten apropiat al lui Michnik şi împărtăşesc multe din viziunile sale, dar poziționarea lui pe acest subiect nu se aplică în niciun fel situației din România.
Ca apărător pasionat al memoriei, Michnik a rostit adesea îndoielile sale cu privire la lustrație. Havel a fost mai puțin inflexibil pe aceste chestiuni. În vreme ce împărtăşea în bună măsură multe din îngrijorările lui Michnik, Havel a rămas convins că originile Răului totalitar se aflau în ideologia comunistă însăşi. Alături de Joachim Gauck, Vytautas Landsbergis şi alți proeminenți foşti disidenți, el a fost unul din inițiatorii Declarației de la Praga din 2009 prin care se făcea apel la contopirea memoriei europene, bazat pe recunoaşterea criminalității comune a comunismului şi fascismului. A fost o poziție pe care Michnik nu a putut să o aprobe şi, de fapt, el nici nu a semnat Declarația.
Pe de altă parte, în calitatea lui de preşedinte, Havel a criticat public Legea lustrației pentru unele din prevederile ei cel mai excesive, inclusiv introducerea în textul legii a unor entități irelevante precum milițiile populare ca făcând parte din principalele organizații comuniste şi ale căror membri ar fi trebuit investigați şi lustrați. Toate temele respective sunt prezente substanțial şi vizibil în acest volum. Editorul, Elzbieta Matynia, precum şi Yale University Press, merită toate aplauzele pentru compilarea acestui volum edificator.
Introducerea detaliată semnată de profesoara Matynia accentuează un aspect foarte important: istoria colaborării dintre grupările disidente din cele două țări. De altfel, cel mai influent eseu politic al lui Václav Havel, Puterea celor fără de putere (The Power of the Powerless), a fost solicitat de Michnik în urma uneia din întâlnirile dintre membri ai Cartei 77 şi ai KOR (Comitetul Muncitoresc Polonez de Autoapărare), în Munții Tatra. Înainte de a fi publicat de samizdatul cehoslovac, eseul a apărut în cel polonez. Împreună cu eseul lui Michnik intitulat Noul evoluționism (The New Evolutionism), textul lui Havel avea să devină unul din cele mai influente moral şi strategic documente generate vreodată de disidența est şi central-europeană.
În mod cu totul de înțeles, memoria reprezintă principala temă a acestei cărți. Michnik şi Havel invocă deopotrivă memoria pentru a argumenta împotriva oricărei forme de extremism, de absolutism moral. În cuvintele lui Michnik: „Nu putem finaliza revoluția pentru că atunci am înceta să mai fim oameni ai libertății şi am deveni iacobini şi bolşevici. În acel caz, am elimina libertatea şi am spune: ‚Această putere este bună’. Însă nu spunem: ‚Trebuie să alegi. Dacă alegi greşit, vei avea un guvernământ rău, dar alegerea este a ta’”. Şi apoi continuă, întrebându-l pe Havel: „Nu crezi că apelul la finalizarea revoluției este în esență antidemocratic?” (pp. 82-83) Răspunsul lui Havel se sprijină pe viziunea sa asupra relației dintre politică şi moralitate. El refuză să vadă o prăpastie între cei aleşi şi cei care i-au ales, între guvernământ şi guvernați. Cei doi foşti disidenți sunt de acord asupra principiilor fundamentale şi totuşi văd realitățile politice în mod diferit: unul, ca intelectual public, jurnalist şi istoric, celălalt, ca intelectual public, dramaturg şi gânditor politic devenit om de stat.
Michnik şi Havel au fost prieteni apropiați, iar această carte este una şi despre prietenie. Într-un fel, este şi un tribut adus idealului socratic al lui Havel de a trăi întru adevăr ca singura cale de protejare a demnității umane. Volumul se încheie cu un superb eseu al lui Michnik, scris la a şaptezeci şi cincea aniversare a lui Havel şi intitulat Când Socrate devine Pericle (When Socrates Becomes Pericles). Fragmentul culminează cu aceste extrem de tulburătoare cuvinte despre viața lui Havel în politică: „Cine a fost el, la urma urmelor, în politică? El a fost – voi repeta chiar metafora lui Havel însuşi – precum albatrosul lui Baudelaire, planând mereu puțin deasupra pământului din pricina unor fenomenale aripi ce nu-l lăsau să meargă pur şi simplu. Acest albatros al politicii cehe s-a luptat obstinat cu o întrebare cât se poate de nepolitică – întrebarea care vizează sensul vieții. Pentru el, a fost interogația similară celei religioase asupra ‚orizontului absolut’”. (p. 212)
Ca tiranie fundamentată ideologic, comunismul a pretins un atac continuu şi sistematic la adresa individului, o permanentă tentativă de a distruge subiectivitatea şi înregimenta indivizii, de a-i transforma în obediente „rotițe ale mecanismului”. Pentru Havel, răspunsul la această intolerabilă umilință a fost căutarea demnității în viața cotidiană, redescoperirea libertății prin micile gesturi ale nesupunerii civice, afirmarea, prin astfel de demersuri, a puterii celor fără de putere. Acesta a fost şi încă este înțelesul antipoliticii: refuzul schemelor utopice de ameliorare pe cale revoluționară a societății, respingerea oricărei inginerii sociale.
(Textul de mai sus a apărut in engleză in „Journal of Cold War Studies” şi a fost tradus, pentru aceasta versiune actualizată, de Marius Stan).
