Lîngă blocul meu de locuinţe e un colegiu. Şi aşa se face că văd mai mereu următoarea situaţie. Se adună mai mulţi tineri, elevi ai acestui colegiu, şi discută între ei cu voce tare, gesticulează. Unii urlă de parcă ar fi fost muşcaţi de streche sau rîd nechezat. Alţii fumează în draci sau scuipă pe jos ca nişte cămile. Şi după ce acei tineri pleacă, locul în care au vorbit-urlat rămîne acoperit de chiştoace şi de moviliţe de scuipat. E o privelişte dizgraţioasă. Îţi vine să vomiţi, pe bune.
Vorbeam cu un vecin de-al meu despre această situaţie eternă. Vecinul îmi spunea că un asemenea comportament al tinerilor prevesteşte un viitor prost pentru ţară. Ce pot să construiască nişte indivizi care murdăresc locul în care se întîlnesc, care scuipă şi aruncă pe jos chiştoace? Sincer să fiu, nu sînt nici eu foarte optimist în privinţa primenirii pe care ar trebui s-o facă aceşti tineri. Dar i-am spus vecinului că o legătură directă între scuipatul pe jos şi munca lor ulterioară nu prea există. Vecinul susţinea că legătura e mai mult decît evidentă: „Nu poate un tip fără educaţie, care urlă şi aruncă chiştoace să facă ceva notabil în viitor!”
Am încercat să le dau o şansă acelor tineri şi am spus: „Aşa e tinereţea… Cu timpul se vor schimba…”
„Se vor schimba pe dracu!” a pufnit vecinul. „Tu de pildă scuipai ca o cămilă în adolescenţă?”
Am scotocit prin sertarele memoriei şi mi-am dat seama că nu am scuipat aşa ca aceşti tineri. Şi nici nu am aruncat atîtea chiştoace pe jos. E adevărat am rîs şi am gesticulat, dar nu prea am urlat în stradă. Şi mi s-a strecurat în suflet şi mie un soi de incertitudine legată de felul în care tinerii aceia vor făuri ţara…
