Despre onoarea pierdută a democraţiei moldoveneşti în versiunea Primăvara 2009 – Toamna 2016 (şapte ani „ai vacilor slabe” în care s-a furat, nici mai mult nici mai puţin, un miliard de dolari!) se ştie acum pe tot globul; până şi cei mai creduli & dezinteresaţi promotori occidentali ai „poveştii de succes Republica Moldova” (dacă vor fi existat dintr-aceştia!) caută să întoarcă pagina, ba chiar s-o smulgă de tot din agende (de bună seamă, nu dă bine la imagine să te afişezi cu un fost premier acum la zdup, şi nici cu alţi înalţi demnitari intraţi în vizorul justiţiei). Or, de la bun început ţara pare să fi funcţionat în două registre de viteză: imediat după scrutinul repetat din 2009, s-a tărăgănat cât s-a putut formarea unei noi coaliţii de guvernare, iar apoi pur şi simplu nu a fost cu putinţă alegerea, de către Parlament, a preşedintelui R. Moldova, referendumul cu privire la alegerea directă a preşedintelui nefiind validat, căci în loc să-i cheme pe cetăţeni să iasă la urne, liderii partidelor intraseră de facto în campania electorală, afişându-se pe tot felul de banere & postere în calitate de „prezidenţiabili”. Nu-i de mirare deci că lucrurile au început să se deterioreze cu o viteză sporită, ceea ce s-a simţit mai cu seamă după cel de-al doilea scrutin, care a dus la formarea AIE-2.
Şi iarăşi, pe de-o parte s-a tărăgănat îngrozitor la faza „constructivă” (guvern, în cele din urmă chiar preşedinte!), după care – între timp s-a tras cu arma de vânătoare în rezervaţia Pădurea Domnească, lăsându-se cu moarte de om! – lucrurile au luat-o la vale, de data asta într-un ritm mai mult decât accelerat. „Ora 13 din februarie ’13” o fi fost chiar un ceas rău, şi nu doar pentru ex-premierul Vlad Filat, dar şi pentru toţi cei care îşi pusese speranţele în noii lideri. (Cât de noi, e o altă întrebare – căci şi Filat, şi M. Lupu aveau în spate un trecut „la guvernare”, adevărat în formule diferite; în cazul lui Ghimpu, îmi vine greu să-l numesc lider...) Sătulă de jocurile de culise, societatea moldovenească aştepta reforme, iar ceea ce primea erau… remanieri, mişcarea cea mai vizibilă fiind trecerile, cu arme şi bagaje, dintr-o tabără în alta ale unor deputaţi & ale unor „grupuri de tovarăşi”, dar şi sciziunile interne: „hemoragia” PCRM, iar apoi şi ruperea PL. Estimp, se îngroşau rândurile PD şi PLDM – până la o vreme însă…
„La belle époque” a coaliţiilor proeuropene s-a încheiat, de facto, în toamna lui 2014, când după ce că au câştigat câine-câineşte alegerile din noiembrie, partidele ce-şi zic pro-occidentale n-au fost în stare să-l conducă la guvernare pe Iurie Leancă, de numele căruia se legau pe atunci oarece succese pe plan internaţional, chit că tot el se făcea responsabil de concesionarea aeroportului, dar şi, cum se va afla mai târziu, de „frauda bancară a mileniului”, alias furtul miliardului. Şi atunci a început adevărata degringoladă: în mai puţin de-un an, am avut Guvernul Gaburici, Guvernul Streleţ, Guvernul Filip (a nu se uita şi pe propunerea PD-ului, Vladimir Plahotniuc, ocazie cu care am aflat că, de bine de rău – de rău, cum se va dovedi peste doar câteva zile! –, avem totuşi un preşedinte, care nu cedează la presiune). Pe de-altă parte, protestele stradale din 2015 au complicat ecuaţia – membrii platformei Demnitate şi Adevăr, dar şi simpatizanţii Partidului Nostru & trupele PSRM, în opoziţie, au clătinat din temelii actuala putere, dând şi nişte lideri „anti-sistem” în stare să-i succeadă în fruntea ţării.
Nu voi vorbi acum despre scrutinul prezidenţial, intrat în ultima linie dreaptă – atât doar, sunt plăcut surprins că forţele de care se leagă schimbarea au fost în stare să înainteze un candidat unic (de la care alţi candidaţi, şi ei zişi „de dreapta”, sunt trimişi să „rupă voturi”). Întrebarea mea este dacă se va face auzită – şi nu pe post de „apel-uri patriotice” & „chemări la unitate naţională” etc., etc. – vocea intelectualităţii, în speţă a celei de creaţie. Nu este un secret pentru nimeni că, până şi pe plan „artistic”, s-a dat o luptă pe viaţă şi pe moarte între „cei doi Vlazi” – şi Fundaţia Edelweiss, şi PLDM au căutat să-şi apropie uniunile de creaţie, ceea ce n-a dus totuşi la o înflorire a artelor & literelor noastre. Din contră, instituţii altădată cu o reputaţie binemeritată au început să fie identificate fie cu PLDM, fie cu PD – suficient să ne amintim de acel portret de grup al rectorilor universitari cu fulare verzi la gât sau de Gala Premiilor USM, la care cel cu dare de mână era, invariabil, Vlad Filat (nu şi anul acesta, când – ironia istoriei! – Gala s-a ţinut în chiar ziua în care acesta era condamnat la ani grei de temniţă). În aceste condiţii, puţinele voci critice din sânul intelighenţiei s-au auzit tot mai izolat, şi sigur tot mai rar.
Şi, de fapt, care au fost campaniile de solidaritate intelectuală? Ar fi putut să fie cea de readucere acasă a lui Paul Goma – când mai-mai să se întâmple, brusc tocmai cei care o iniţiaseră nu s-au mai auzit, după ce că, propunându-l pe autorul Patimilor după Piteşti la Premiul Naţional în domeniul Literaturii în 2014, şi nealegându-se cu nimic (nici un scriitor nu-l va lua, în acel an, subsemnatul retrăgându-se în favoarea lui Paul Goma), subiectul „a căzut de pe ordinea de zi”. În mod normal, instituţiile care l-au propus – şi au fost mai multe, în frunte cu USM şi AŞM – ar fi trebuit să-i ceară socoteală guvernării, de vreme ce tocmai vocea acestora, de presupus cea mai autorizată în ale culturii, a fost ignorată cu desăvârşire. N-a fost să fie. După acel „duş rece” al nerecunoştinţei, a venit palma fierbinte a lui 2016 – Premiul Naţional a fost acordat, ex-aequo, unui important critic & poet, Andrei Ţurcanu, şi unui plagiator (degeaba îi sar unii în apărare, vorbind de „păcatele tinereţii” – chiar şi prins cu mâţa-n sac, insul nu şi-a recunoscut vina, şi în loc să-şi facă mea culpa, i-a împroşcat cu noroc pe cei care au denunţat furtul intelectual) & grafoman de duzină, nu i-aş mai zice pe nume. Credeţi că USM sau AŞM au protestat?! Da de unde?! Şi iată aşa, lipsa de solidaritate intelectuală din 2014 s-a întors într-o complicitate vinovată în toamna lui 2016. (Pe de-altă parte, faptul că Ţara-în-care-se-fură-miliardul a găsit de cuviinţă să premieze un hoţ ordinar mi se pare absolut coerent – Hronicul Găinarilor remake!)
Încă de la postarea textului Naţiune, iată premiantul tău! în 26 august curent, am intuit că, în ciuda profundei scârbe, va trebui să revin la subiect – de data asta, pentru a întoarce definitiv pagina. Nu înainte de a face ultimele precizări:
- am fost eu însumi uimit că, la doar câteva ore de la postarea pe REL a texului meu (prima reacţie îi aparţine totuşi lui Gheorghe Erizanu – să-i dăm cezarului ce-i a cezarului), premierul Pavel Filip i-a retras Premiul lui Traian Vasilcău;
- am făcut haz de necaz când, la începutul lui octombrie, insului i s-a înmânat totuşi premiul, pe uşa din dos, în ciuda unor referate interne care atestau plagiatul (& valoare mai mult decât îndoielnică a „operei” sale poetice);
- drept reacţie, mi-am scos din CV-ul antologiei pe care tocmai am semnat-o pentru tipar Premiul Naţional obţinut în 2015, considerându-l devalorizat (o dată în plus, mă întreb cum s-o fi simţit Andrei Ţurcanu, pus pe acelaşi cântar cu… pseudo-Doina Uricariu?!);
- întrebarea este CUI – de vreme ce am primit Premiul de la Guvernul Streleţ – întorc banii (că doar n-o să alimentez, tocmai eu, PD-ul lui Filip!), între timp cheltuiţi pe grijile casei, nu puţine, şi CUM anume (pot presta munci în favoarea comunităţii – măturatul străzilor, spălarea vaselor etc., etc. –, dar şi sări, la nevoie, peste masa de seară sau peste micul dejun). Pe lângă cota-parte din miliardul furat, pe care-i musai să o restitui până la sfârşitul zilelor mele, un premiu – oricât de naţional – e floare la ureche...