Din domiciliul său de arest de la Snagov, Imre Nagy scria pe 12 februarie 1957 liderului Ligii Comuniștilor din Iugoslavia:
„Stimate tovarăș Tito,
Ca urmare a situației internaționale și a celei din Ungaria, devotat cum sunt spiritului internaționalismului proletar, găsesc de cuviință să vă adresez și, prin dumneavoastră, Prezidiului Ligii Comuniștilor din Iugoslavia, o scrisoare în numele meu și în numele tovarășilor îndepărtați din Ungaria, împotriva voinței lor și în pofida protestelor lor, un grup care la momentul redactării acestei scrisori se află pe teritoriul Republicii Populare Române. ...Clarificarea activității politice a partidului și conducerii guvernului, precum și stabilirea responsabilității colective și individuale printr-o anchetă a unei comisii internaționale sunt necesare pentru că, plecând de la ideea unei ‚contrarevoluții’, ne putem aștepta la represalii ilegale împotriva noastră, deși nu suntem nici trădători, nici contrarevoluționari, așa cum se acreditează din ce în ce mai mult ideea, ci revoluționari, comuniști marxist-leniniști”. Nu știu dacă acest strigăt de ajutor a ajuns vreodată la Tito. Știm însă că pe textul primit de la Securitate, Gheorghiu-Dej a făcut următoarea adnotare: „Simte ce-l așteaptă”.
Tovarășii de drum:
După înăbușirea sângeroasă a Revoluției maghiare, multe voci au protestat. Din păcate, nu și cele ale unor Yves Montand și Simone Signoret. Din contră, renumitul cuplu a susținut câteva concerte și a strâns călduros mâna lui Hrușciov. Mai târziu, atât el, cât și soția sa și-au cerut scuze pentru acea tăcere. La momentul vizitei lor în URSS, revoluționarii maghiari erau executați fără cruțare și Budapesta devenise un cimitir.
Pe de altă parte, Sartre a condamnat invazia sovietică, dar nu a înțeles niciodată semnificația asaltului revizionist la adresa dogmelor staliniste. Pentru el, marxismul revizionist era „fie un truism, fie o absurditate”. Și pentru că fusese înamorat de stalinism, a rămas dedicat până la sfârșit unei viziuni care proclama „invincibilitatea” istorică a marxismului. A visat un comunism non-birocratic, dar nu avea nicio o idee cum anume poate fi pus în mișcare un astfel de proiect. Nu a purtat niciodată ceea ce Tony Judt a numit cândva „povara responsabilității”...
Să ne aducem aminte și că în noiembrie 1956, partidele comuniste din Franța, Italia și Spania au aprobat înăbușirea militară a Revoluției maghiare. Aceste organizații politice erau conduse pe atunci de veterani ai Cominternului: Maurice Thorez, Palmiro Togliatti și Dolores Ibárruri (în fapt, partidul spaniol era deja controlat de Santiago Carrillo). Doisprezece ani mai apoi, aceleași partide protestau față de invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia. A fost un pas uriaș către emergența Eurocomunismului și abandonarea dogmei leniniste a „dictaturii proletariatului”. În decembrie 1981, liderul Partidului Comunist Italian, Enrico Berlinguer, condamna lovitura militară din Polonia și declara în mod cu totul memorabil că speranța istorică asociată cu Revoluția din octombrie a murit.
Să reluăm aici și câteva cuvinte despre Imre Nagy ca prim eurocomunist: „De fapt, el a fost anti-hrușciovismul în persoană. În loc să se acopere de fraze grandioase și bombastice în slujba consolidării paternaliste a lucrării șubrezite a lui Stalin, Nagy a luat autocritica – responsabilitatea morală și politică a socialismului bolșevizat față de degenerarea unei cauze inițial emancipatoare – atât de în serios încât a devenit pentru el efectiv o chestiune de viață și de moarte.” (Ágnes Heller and Ferenc Fehér , Hungary 1956 Revisited: The Message of a Revolution–A Quarter of a Century After, London, George Allen & Unwin, 1983, p. 118)
Ultimele cuvinte ale lui Imre Nagy au fost: „Am încercat... să salvez onoarea ‚socialismului’ mondial în bazinul Dunării... În acest proces... trebuie să-mi sacrific viața pentru idei. O sacrific de bună voie. După ce mi-ați făcut ideilor, viața mea nu mai are nicio valoare. ...Un singur lucru mi-ar repugna: să fiu reabilitat de cei care mă vor ucide”. Aceste cuvinte apar în mai multe cărți, inclusiv în Hungary 1956 de Ágnes Heller și Ferenc Fehér, și Contesting Democracy a lui Jan-Werner Müller. Din punctul meu de vedere, ele exprimă crezul politic antitotalitar pentru care Nagy a plătit cu propria sa viață.
