În ianuarie 2007, România a intrat în Uniunea Europeană, după ce, cu câțiva ani înainte, se integrase în NATO. Este vorba de un moment foarte important în istoria acestei țări, în istoria Europei de Est, dar care a reprezentat o serioasă provocare din punct de vedere al instituțiilor şi valorilor democratice pentru Uniunea Europeană. Într-un controversat articol din New York Review of Books, istoricul Tony Judt spunea că adevăratul test pentru Uniunea Europeană este accederea României, cu ale sale nenumărate probleme nerezolvate. Articolul a stârnit reacții ulcerate în rândul multor intelectuali români, au existat tot felul de atitudini pro şi contra, dar nu putem nega că avem de-a face cu multe dificultăți între care cea a trecutului neasumat şi neprelucrat. Este nevoie să documentăm analitic eforturile României de a-şi asuma trecutul comunist şi să oferim un cadru critic comparativ pentru o perspectivă comprehensivă asupra activității Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (CPADCR) în spațiul european.
Problemele pe care încerc să le examinez își au originea în următoarele întrebări: De ce în România asumarea oficială a trecutului comunist a avut loc atât de târziu? Care au fost cele mai importante obstacole în calea unui catharsis istoric care ar fi trebuit să se împlinească încă de acum 25-26 de ani, după Revoluția din decembrie 1989? De ce un asemenea moment a venit tocmai în 2006? Cum poate fi comparată inițiativa din România cu alte asemenea demersuri din țările fostului Bloc Sovietic? Şi, nu în ultimul rând, care sunt condițiile politice şi culturale care pot explica revenirea în prim-planul public românesc a ethosului liberal anticomunist după o perioadă de relativă indiferență şi chiar torpoare? La fel de important, trebuie să explicăm această coincidentia oppositorum în eforturile de „condamnare a condamnării”, frontul comun de negare a Raportului Final constituit din stângiști impenitenți (inclusiv unii neo-marxiști), din naționaliști fanatici, din nostalgici ai național-stalinismului și din fundamentaliști ortodoxiști. Pe scurt, este important să identificăm forțele politice și culturale care par să aibă o miză puternică în sabotarea procesului de de-comunizare. Pentru că, dincolo de subiectivisme, resentimente și vanități, dincolo de orgolii rănite (precum în cazul fostului președinte Ion Iliescu cu a sa biografie de aparatcik leninist), există motivații structurale ce țin de persistența mentalului comunist în cultura politică a tranziției românești. Un mental care, trebuie spus, prezervă o mare parte din ceea ce numesc sincretismul ideologic post-comunist care ia adeseori chipul barocului fascisto-comunist.
O observație preliminară fundamentală este că această confruntare oficială întârziată a trecutului comunist în România poate fi explicată în mare parte prin opoziția îndârjită față de un astfel de demers a partidelor şi personalităților publice și politice care, direct sau indirect, au fost sau sunt legate de l’ancien régime. Alegerile din noiembrie şi decembrie 2004 au avut ca rezultat victoria unei coaliții anticomuniste şi numirea lui Traian Băsescu în funcția de președinte al țării. În pofida rivalității politice şi a dezintegrării alianței de guvernământ inițiale, atât Partidul Național Liberal, cât şi Partidul Democrat au înțeles importanța asumării trecutului comunist. Mai ales începând cu ianuarie 2006, premierul Călin Popescu-Tăriceanu şi președintele Băsescu au sprijinit procesul de decomunizare. La polul opus s-a situat Partidul Social Democrat în frunte cu președintele său onorific, Ion Iliescu. Acestora li s-au alăturat varii grupări exponente ale unor poziții ultrapopuliste, șoviniste şi antisemite. În anii care au premers Raportul, condamnarea regimului comunist devenise unul din subiectele cele mai fierbinți în polemica publică. Problema însă a fost aceea că discuțiile erau de prea multe ori dezinteresate de subiectul în sine, axându-se mai degrabă asupra ramificațiilor politice şi personale implicate de acesta. O astfel de stare de fapt poate fi explicată prin absența unui consens politic şi instituțional în ceea ce privește condamnarea. Spre deosebire de Germania, unde sprijinul parlamentar pentru Comisia Eppelmann a fost unanim (cu excepția stângii radicale), CPADCR a fost percepută ca fiind doar o inițiativă a Administrației Prezidențiale, implicit presupunându-se, în mod absurd, că este un act de partizanat şi nu, precum în realitate, un demers al șefului statului român în răspuns la o presiune from below a majorității societății civile. CPADCR şi Raportul Final au fost rezultatul efortului colectiv al reprezentanților societății deschise în România, validat oficial de statul român.
