Comisia înființată de președintele Băsescu a fost prima de acest gen din Europa Centrală şi de Est. Singurul precedent aproximativ a existat în Germania, unde Bundestag-ul a creat între 1992 şi 1998 două Comisii de Anchetă succesive care s-au ocupat cu istoria dictaturii PSUG şi consecințele acesteia după realizarea unificării Germaniei. La sfârșitul mandatului celei de-a doua comisii, pe baza activității şi demersurilor sale, Parlamentul german a creat o fundație – Stiftung zur Aufarbeitung der SED-Diktatur (5 iunie 1998).
Cazul german (însă) s-a încadrat într-un set de circumstanțe radical diferite de cele românești: unificarea, absorbția instituțională, transferul de norme şi valori pe axa Vest-Est. Similitudinile apar din perspectiva mandatului acestor organisme. Atât în România, cât şi în Germania, investigarea trecutului comunist s-a făcut pe baza analizei structurilor, a mecanismelor de putere şi a factorilor decizionali; pe baza clarificării funcțiilor şi conținutului ideologiei şi a practicilor disciplinare în raport cu statul şi societatea; pe baza studiului sistemului legal şi polițienesc, a rolului variilor Biserici pe parcursul evoluției regimului comunist; şi, nu în ultimul rând, a rolului disidenței, nesupunerii civice, precum şi prin examinarea semnificației revoluției din 1989. Atât în România, cât şi în Germania, cele două Comisii au trebuit să ofere evaluări în ceea ce privește problemele legate de responsabilitate, vină, complicitate, căință, precum şi continuitatea structurilor politice, culturale, sociale şi economice comuniste în anii post-comunismului. Scopul ambelor demersuri (cel german şi cel român) a fost să fundamenteze ceea ce filosoful Avishai Margalit numește o etică a memoriei. Perspectiva CPADCR a fost în mare măsură îndatorată viziunii Hannei Arendt care, ocupându-se de chestiunea responsabilității şi culpabilității pentru crimele naziste, scris: „Ceea ce este fără precedent în totalitarism nu este înainte de orice conținutul său ideologic, ci evenimentul însuși al dominației totalitare”.
Cum am precizat, diferența dintre comisiile din Germania şi România constă în faptul că primele (şi fundația care a fost înființată după încetarea mandatului lor) au luat naștere într-o Germanie proaspăt unificată, beneficiind de girul Bundestag, în condițiile unei delegitimări aproape totale a statului și partidului comunist, şi în contextul existenței unui consens privitor la natura criminală a Stasi. Prin contrast, în România ne-am confruntat cu o absență flagrantă o oricărei expieri, ispășiri sau regret. Dacă prin reconciliere înțelegem „operațiunea prin care indivizii şi comunitatea își creează un spațiu în care pot comunica unii cu ceilalți, în care pot începe anevoioasa muncă de a înțelege” istoria dureroasă, atunci asumarea şi impunerea unei culturi a responsabilității sunt esențiale. În lipsa lor, un eventual proces de reconciliere este oricând în pericol de a fi transformat într-o campanie de edulcorare a trecutului. Ea nu este şi nu trebuie să fie legată de premisa mântuirii morale (moral absolution). Tranziția de la un regim ilegitim şi criminal la democrație şi o cultură a drepturilor omului este un proces in situ, implică o serie de compromisuri şi negocieri. Actul de vindecare al unei comunități însă nu trebuie confundat cu consensul moral asupra trecutului traumatic. Istoria violenței şi a abuzurilor nu trebuie să legitimeze, prin uitarea lor, tranziția. Prezentul acesteia este un compromis, dar el trebuie sa fie în mod fundamental condiționat de cunoașterea trecutului criminal şi de recunoșterea adevărului moral pe care trebuie construită societatea. Consider așadar perfect îndreptățită concluzia lui Charles Villa-Vicencio, şi anume, adevărul pe care o Comisie precum CPADCR îl face public şi oficial este nu doar filtrul de evaluare (working through) a regimului anterior, ci şi criteriul de limitare şi încadrare a compromisului din perioada de tranziție. Judecata istorică şi memoria împărtășită pe care le poate oferi o astfel de Comisie pot deschide drumul către o realiniere politică post-tranzițională. Într-un final, se poate afirma că se naște o nouă solidaritate care impune obiective politice dincolo de prioritățile perioadei în care obiectivele principale sunt vindecarea comunității şi ireversibilitatea vechiului regim. Concluziile președintelui Băsescu din discursul de condamnare a regimului comunist din România evocă acest drum de depășire a trecutului:
Am crezut că putem uita comunismul, dar nu a vrut el să ne uite pe noi. Astfel, condamnarea acestui trecut apare ca o prioritate a prezentului, fără de care vom purta şi în viitor ceva ce seamănă cu povara unei boli nevindecate. Memoria crimelor comise de regimul comunist din România ne ajută să mergem înainte cu un pas mai decis, să realizăm schimbările atât de necesare, dar ne ajută şi să apreciem cadrul democratic în care trăim. [...] Am scăpat definitiv de teroare, am scăpat de frică, astfel încât nimeni nu mai are voie să ne pună drepturile fundamentale sub semnul întrebării. Lecția trecutului ne dovedește că orice regim care-şi umilește cetățenii nu poate dura şi nu merită să existe. Acum, fiecare cetățean poate să ceară liber respectarea drepturilor sale inalienabile, iar instituțiile statului trebuie să lucreze astfel încât oamenii să nu se mai simtă umiliți. [...] Sunt sigur că vom lăsa în urmă starea de neîncredere şi pesimismul social în care ne-au cufundat anii de tranziție dacă vom face, împreună, un adevărat examen de conștiință națională. Tot ceea ce vreau este să clădim viitorul democrației în România şi identitatea națională pe un teren curat.
