Când s-a născut Leszek Kołakowski, în octombrie 1927, Stalin era deja la putere de cinci ani. Era prea ignar ca să fi aflat vreodată de această frază împotriva lui Napoleon, scrisă de Chateaubriand într-un articol din 1807, reluată de Boris Souvarine si atat de dragă Monicăi Lovinescu: „Zadarnic huzureşte Nero, Tacit s-a născut în imperiu”. I se potriveşte de minune. Degeaba huzurea criminalul: istoricul capabil să înfrângă intelectual teoriile în numele cărora el se pregătea să ucidă zeci de milioane de oameni tocmai se năştea în Polonia, la Radom. Tacit-ul modern se născuse: memoria Nero-ului modern era deja condamnată.”
Propoziţia cu care debutează trilogia de neegalat a lui Leszek Kołakowski despre principalele curente ale marxismului afirmă memorabil: „Karl Marx a fost un filozof german“. Similar, am putea prefaţa orice discuţie despre ideile lui Kołakowski cu ajutorul afirmaţiei: Leszek Kołakowski a fost un filozof polonez. În 2009, când a trecut în lumea celor drepţi, Kołakowski era celebrat universal drept filozoful „Solidarităţii“, gânditorul care, alături de Papa Ioan Paul II şi disidenţii polonezi, a formulat ideile ce au dus la apariţia unei mişcări sociale non-violente antitotalitare, o revoluţie a clasei muncitoare, poate unica, dacă a existat vreuna vreodată, care a generat căderea regimului comunist în Polonia şi a declanşat transformările (revolutiile) din 1989.
Scriitor desăvârşit şi teoretician captivant, Kołakowski a încarnat ceea ce Thomas Mann a definit drept nobleţea spiritului. Istoricul Tony Judt l-a numit corect drept „ultimul cetăţean ilustru al Republicii Literelor din secolul douăzeci“. Ceea ce face gândirea lui Kołakowski atât de interesantă este vibranta ei viaţă interioară, modul original de a impune asocieri intelectuale şi prezenţa permanentă a unei perspective morale. Kołakowski a refuzat o interpretare monistă a istoriei, dar a rămas întotdeauna fidel principiului că adevărul există şi nu poate fi divizat în elemente care se află în conflict unul cu celălalt. Într-o perioadă în care radicalismul pare să fi căpătat o traiectorie ascendentă, când valorile liberalismului sunt atacate de adepţii „ipotezei comuniste“ (filozoful marxist francez Alain Badiou, de exemplu, sau excentricul gânditor sloven Slavoj Žižek), scrierile lui Kołakowski reprezintă un important avertisment asupra faptului că ideile chiar contează şi că ideile greşite pot avea consecinţe catastrofale. Kołakowski răspunde la întrebarea care dă titlul volumului de faţă în maniera sa tipic mucalită: „Fericirea este ceva ce ne putem închipui, dar nu putem trăi. Dacă ne închipuim că iadul şi purgatoriul nu mai funcţionează şi că toate fiinţele umane, fiecare dintre ele, fără nici o singură excepţie, au fost mântuite de Dumnezeu şi se bucură acum de extazul paradisiac, dacă ne închipuim că nimic nu le mai lipseşte, că sunt perfect satisfăcute, imune la durere sau la moarte, atunci ne putem închipui că fericirea lor este reală şi că toate supărările şi suferinţele trecutului au fost date uitării. O asemenea condiţie poate fi închipuită, dar n-a fost văzută niciodată. Niciodată, de nimeni“ („Este Dumnezeu fericit?”, Curtea Veche Publishing, p. 274). Leszek Kołakowski a incetat din viaţă in iulie 2009. Ideile sale rămân de o fierbinte actualitate.
