CPADCR a funcționat sub presiunea timpului, conform angajamentului de a finaliza Raportul înainte de aderarea României la Uniunea Europeană. Acest indicator istoric al normalizării democrației din țara noastră trebuia însoțit şi de un gest echivalent față de trecutul autoritar al României. Dacă primul pas fusese făcut prin adoptarea Raportului Final al Comisiei pentru Studierea Holocaustului din România, sub patronajul celebrului scriitor şi laureat al premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel, asumarea traumei şi crimelor trecutului comunist era pasul logic de încheiere a unui ciclu de Vergangenheitspolitik, consonant cu valorile democrației europene. Totodată, Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România a fost, din anumite puncte de vedere, şi un model pentru administrarea dinamicilor asociate funcționării CPADCR. Principala diferență dintre cele două este aceea că, în cazul Holocaustului, principalele trei grupuri de actori istorici (victimele, călăii şi cei care au fost bystanders) au dispărut în marea lor majoritate. În consecință, demersul CISHR nu putea fi perceput, precum în cazul CPADCR, drept o amenințare directă care potențial implică interese personale şi factori subiectivi din spațiul societal şi politic contemporan.
Trecutul comunist este unul fundamental recent (dacă nu chiar prezent), mulți dintre călăi, martori şi victime ale crimelor şi abuzurilor regimului fiind încă în viață, implicați în dinamica societății românești, unii foști securiști şi/ sau nomenklaturiști chiar deținând funcții în Parlament. Cele întâmplate pe data de 18 decembrie 2006 în cel mai înalt for legislativ al României au demonstrat că o democrație adevărată nu poate funcționa în absența conștiinței istorice. Ea nu poate accepta amnezia, uitarea şi pierderea memoriei. O comunitate democratică nu se poate construi pe refuzul sau ignorarea crimelor, atrocităților şi abuzurilor trecutului totalitar. Trecutul nu este o altă țară, nu poate fi washed-away. Pentru prima dată în România, CPADCR, în colaborare cu IICCR, au respins cu hotărâre practica uitării instituționalizate, asumându-şi şi o dezbatere națională asupra realității refuzate şi ocultate a unei istorii împovărate (presărată nu de puține ori de colaboraționism, complicitate, adeziune, etc.).
În ianuarie 2007, președintele Băsescu a vizitat Memorialul de la Sighet, situat în Nordul României. În momentul de față, grație în primul rând devotamentului Anei Blandiana şi al regretatului Romulus Rusan, ca şi al istoricilor din cadrul Centrului de Cercetări afiliat Memorialului există în România, la Sighet, un loc de memorie pe cât de tragic pe atât de exemplar. Unele reacții la textul Raportului au insistat asupra falsei probleme a unei presupuse serii de reabilitări operate de către autorii documentului CPADCR a unor personaje politice mai puțin democratice care au fost ucise de către comuniști. Mai întâi de toate, țin să precizez că noi nu am reabilitat. CPADCR a operat o sinteză între înțelegerea istoriei traumatice prin intermediul instrumentarului științific care presupune o distanțare față de subiectul cercetat şi empatia față de oamenii care au suferit de pe urma crimelor şi abuzurilor dictaturii comuniste. Comisia a operat o reconstruire a trecutului care s-a axat pe dihotomia dintre distanță şi empatie, concentrându-se atât asupra aspectelor generale, cât şi asupra celor individuale, iar în Raport, intenționalitatea transgresivă s-a aflat în fapte, în locurile mai mult sau mai puțin comune ale istoriei comunismului românesc.
Așadar, conform demersului CPADCR, victimele torturii sunt, în primul rând, victime ale torturii, indiferent care a fost trecutul lor. Nu poți spune „sunt de acord cu tortura şi execuțiile” numai pentru cei de dreapta sau pentru extremă dreapta. Militanții extremei drepte ar fi trebuit să fie pedepsiți pe bază legală pentru ceea ce au făcut, dar nu așa au procedat comuniștii. Aceștia din urmă au distrus pur şi simplu sistemul legal, au distrus statul de drept şi nimeni nu a beneficiat de niciun fel de protecție în fața legii. Pentru CPADCR, regimul comunist a fost opusul domniei legii, a fost un Unrechtsstaat. Prin urmare, orice tentativă de a propune analogii între Raport şi, să spunem, „sindromul Bitburg” (vizita lui Reagan la un cimitir în care erau înmormântați şi foști membri SS) mi se pare că exprimă rea-credință şi o agendă ideologică de un cras subiectivism.
