De 27 de ani, România poartă rănile Revoluției anticomuniste din decembrie și puțini sunt cei care mai speră să le vadă vindecate. Atunci au murit peste o mie de oameni și alte câteva mii au fost rănite în cea mai sângeroasă schimbare de regim din lagărul comunist. De asemenea, au fost închise și torturate aproape o mie de persoane. Anii care s-au scurs de atunci au fost anii mușamalizării primei revoluții în direct. Nici măcar numărul exact al morților nu e sigur. Procurorii investigau mai an moartea a ceva mai mult de șapte sute de persoane, în vreme ce Institutul pentru Revoluția din Decembrie afirma că în evenimente au murit 1166 de oameni.
Proba de foc a justiției
Dosarul Revoluției trenează și el de 27 de ani, încă de pe vremea comisiei Viorel Oancea, când s-au stabilit marile linii de anchetă, evitate însă mereu de procurorii care s-au ocupat de caz. Dosarul Revoluției a fost deschis și închis de atâtea ori încât a devenit el însuși o victimă a represiunii politice. În octombrie 2015 se părea că dosarul va fi închis definitiv în arhive, după ce procurorii militari susțineau că militarii au tras din oboseală și de nervi în populație sau între ei. În comunicatul care însoțea această decizie, procurorii militari scriau că:
În baza deciziilor şi ordinelor primite de la nivel central, conducerea politică şi militară locală, sub directa coordonare a unor factori de conducere politică şi militară de la nivel central, a luat măsuri pentru punerea în executare a acţiunii de reprimare şi a ordonat intervenţia forţele de ordine, care a avut ca rezultat uciderea, rănirea prin împuşcare, vătămarea corporală şi reţinerea unui număr mare de persoane.
Procurorii au decis că aceste crime „de nervi și stres” s-au prescris, iar responsabilii cu funcții de conducere și execuție la nivel central și local au fost deja judecați și condamnați. Nu ar fi, așadar, crime împotriva umanității, ci doar multă eroare umană. Crimele împotriva umanității nu sunt prescriptibile, în vreme ce eroarea umană da.
Greu de știut care sunt eroii principali ai masacrului care să fi intrat în pușcărie. În afara celor doi Ceaușești judecați și executați sumar, după un proces rușinos de asemănător proceselor-spectacol staliniste, a celor patru membri ai Consiliului Executiv comunist judecați în primele luni ale lui 1990 și a generalilor Victor Stănculescu și Mihai Chițac, foști demnitari în guvernul comunist și executanți în reprimarea manifestațiilor din Timișoara, au mai fost cercetați doar șefii militari vinovați de moartea militarilor în termeni de pe aeroportul Otopeni și câteva mari nulități locale.
Ion Iliescu a fost chemat la audieri la Parchet în 2005. Părea să fie o răzbunare a succesorului său, Traian Băsescu, și el trecut fără probleme din comunism în democrație. Însă după audiere, Ion Iliescu a fost de neatins și, în momentele comemorative, are mereu vorbe poetice de spus despre victimele Revoluției care l-a adus pe el la putere. Stârnind, e drept, vehemența unor asociații de revoluționari care văd în el principalul făptaș. Însă toți cei judecați și/sau condamnați nu au făcut decât fracțiuni din pedepsele pe care le meritau și par doar niște țapi ispășitori a căror vânătoare a eclipsat păcatele originare ale Revoluției din 1989, exonerându-i de răspunderi pe adevărații făptași.
Tuturor celor care voiau ca dosarul Revoluției să fie, în fine, judecat, măcar pentru a aduce în fața opiniei publice o imagine mai clară a evenimentelor de atunci, li s-a părut că anunțul Parchetului că dosarul este mort și îngropat și că făptașii au imunitate pentru eternitate. Nici chiar asociațiile de revoluționari nu mai aveau mari speranțe, deși cu doar o lună înainte (în septembrie) fuseseră chemate să discute cu procurorii despre dosar și aveau asigurări că sunt pe drumul cel bun. Drumul cel bun a fost, se pare, închiderea dosarului.
Justiția mai face o piruetă
Însă lucrurile nu s-au oprit aici. În iunie 2016, la presiunea deciziilor favorabile revoluționarilor luate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, printre altele, Înalta Curte de Casație a decis redeschiderea dosarului pe motiv că procurorii militari nu ar fi făcut o anchetă eficientă. Cu alte cuvinte, că ar fi fost superficiali și neprofesioniști. Chiar și acest anunț pare să fie rodul presiunilor politice: cu doar câteva zile înainte, pe 30 mai, președintele Klaus Iohannis spunea, la inaugurarea monumentului Aripi, ridicat în memoria celor care au luptat împotriva sistemului comunist că
Nu putem să permitem repetarea, indiferent de formă, a unor astfel de derapaje tragice.(...) Sunt îngrijorat de blocarea investigațiilor în privința crimelor comunismului, după câțiva ani de progrese.
Continuarea investigațiilor trebuie să fie o prioritate pentru instituția abilitată de lege și solicit factorilor de decizie să ia măsuri pentru deblocarea situației. De asemenea, crimele de la Revoluție nu pot rămâne nepedepsite.
Astfel că, în noiembrie 2016, Parchetul a anunțat redeschiderea oficială a dosarului Revoluției. Pentru a patra oară. De astă dată, procurorii par să vadă mai limpede că la mijloc a fost un putsch care s-a folosit de ieșirea oamenilor în stradă pentru ca eșalonul doi al partidului comunist să preia puterea. Aceiași procurori care închiseseră cu un an înainte dosarul anunțau la redeschidere că
(prin) acțiunile desfășurate și măsurile dispuse, noua conducere politică și militară instaurată după data de 22.12.1989 a determinat uciderea, rănirea prin împușcare, vătămarea integrității fizice și psihice, respectiv lipsirea de libertate a unui număr mare de persoane, fapte care se circumscriu condițiilor de tipicitate ale infracțiunii contra umanității.
Noua conducere politică și militară era reprezentată de Ion Iliescu și oamenii lui fondatori ai FSN-ului ca partid politic, formațiune care după metamorfozări succesive, supraviețuiește (și încă foarte bine!) și azi sub numele de PSD.
Revoluția cu dimensiuni variabile
Procuratura ne aduce așadar din nou în momentul zero al anchetei, promițând ca de astă dată să facă cercetări mai temeinice. Însă dimensiunile tragediei par să fi fost ajustate încă din primele ore ale Revoluției. Cei care preluau puterea la prânzul zilei de 22 decembrie, adică noua conducere politică și militară, erau interesați să comită o crimă perfectă, în care victimele să pară că s-au omorât singure, chiar dacă asistate de stat. După plecarea lui Ceaușescu au murit mult mai mulți oameni ca în zilele de dinainte. Nu e mai puțin adevărat că în învălmășeala revoluționară era greu să spui cine este vânat și cine vânător. Așa se și explică faptul că în mulțimea entuziastă care a preluat puterea și printre mult mai puținii care o dețineau efectiv s-au amestecat mulți dintre principalii autori ai masacrului, personaje determinante ale istoriei românești postcomuniste. Principala lor preocupare, din primele clipe ale preluării puterii, a fost să prezinte lovitura de stat drept revoluție populară și să-i facă răspunzători de morți pe cei doi Ceușești. Așa s-a ajuns ca de dosarul Revoluției să se ocupe ani în șir, fără să înregistreze niciun progres temeinic, tocmai procurorul care a făcut pe avocatul apărării în procesul cuplului Ceaușescu, generalul Dan Voinea, al cărui rol adevărat în zilele tulburi ale Revoluției rămâne de aflat. Dosarul instrumentat de el trebuie refăcut temeinic întrucât informațiile sunt în mare măsură confuze. Jurnalele de front ale armatei și miliției, înregistrările, fotografiile, filmele, interceptările și alte documente aflate la Procuratură fie au dispărut, fie au fost falsificate, fie sunt trunchiate fără ca nimeni să fi fost tras la răspundere. Nici chiar proiectilele recuperate de la locul confruntărilor cu așa-zișii teroriști nu mai e sigur că sunt aceleași. S-au lansat multe speculații în legătură cu planurile puse în aplicare de Ceaușescu, dar și cu cele al grupării care i-a preluat puterea, funcțiile și conturile.
Cercetările jurnalistice au fost mai prolifice decât cele ale justiției. Cercetările procurorilor au fost făcute mereu numai pentru a demonstra netemeinicia acuzelor de lovitură de stat și de crimă împotriva umanității, dosarul Revoluției fiind sistematic închis din lipsă de probe. Singurul care pare mulțumit de scurgerea timpului și de inutilitatea cercetărilor este eternul Ion Iliescu. El a fost cel mai privilegiat supraviețuitor al Revoluției și continuă să sfideze și azi timpul și adevărul. Pentru el evenimentele sângeroase de atunci au fost Marea lui revoluție socialistă împotriva celor care întinau valorile comunismului. Lui i se alăturau alți supraviețuitori ai perioadei staliniste și dejiste a comunismului românesc pe care i-a cooptat în primele instrumente de putere de după căderea comunismului. Și, cu ajutorul fiilor lui spirituali din partid, face tot posibilul ca să nu aibă soarta lui Ficior sau a lui Vișinescu, foști torționari comuniști închiși recent pentru crimele lor (despre torționarii comuniști aici, aici și aici).
Nu e de mirare că foștii comuniști care au controlat afacerile statutului în mod absolut în primii șase ani ai lui Iliescu sau în forme combinate, pe vremea lui Năstase și Ponta, nu au făcut mare lucru pentru limpezirea evenimentelor de atunci și pentru chemarea în fața legii a celor vinovați.
Amnezia – soluția marilor probleme morale
Unii criptocomuniști spuneau că românii ar trebui să fie pragmatici, să privească în viitor. Investigațiile din arhivele comuniste și ale securității ar fi inutile sau oricum mai degrabă problema istoricilor. Asta în ciuda faptului că mare parte din politica de azi se explică prin prezența actualilor actori politici, sociali sau economici și în ierarhiile comuniste. Mulți au făcut avere pur și simplu pentru că s-au aflat înainte și în timpul Revoluției la locul potrivit ori au avut la îndemână lista cu conturi și relații. Sistemul bancar, marile privatizări, restituirile dubioase au fost mereu făcute către oameni ai sistemului, supraviețuitorii unei justiții profund politizate și ai lipsei publice de memorie. Multe dintre marile probleme morale și sociale de azi își au rădăcina în amnezia instituțională și, în cele din urmă, publică. Uitate au fost dosare importante ale crimelor comunismului. De vină sunt procedurile la fel de încurcate ca dosarele și probele acestor procese. În aceste dosare sunt multe inadvertențe, nu au fost colectate probe ori au fost falsificate și, cu cât studiem mai mult labirinticul traseu străbătut de dosare cu atât devine mai clar că politicienii și magistrații au făcut tot posibilul ca să nu se ajungă niciodată la proces, cel puțin nu câtă vreme mai trăiesc făptașii.
Procesul asasinilor lui Gheorghe Ursu, de pildă, a fost blocat în noiembrie de Silvia Cerbu, o judecătoare de la Înalta curte de Casație și Justiției (Parchetul acestei instituții închisese dosarul Revoluției în octombrie 2015). Judecătoarea nu e convinsă că regimul comunist a fost represiv și a retrimis în noiembrie dosarul la Parchet pentru a fi completat. Pentru că asasinarea lui Gheorghe Ursu era încadrată la crime împotriva umanității (cum nu au fost încadrate faptele criminalilor din decembrie 1989) procurorii ar fi trebuit să includă probe care să demonstreze caracterul sistematic al represiunii. Rechizitoriul fusese alcătuit pe probe de la CNSAS și pe baza datelor conținute în raportul Comisiei Tismăneanu pentru analizarea crimelor comuniste.
Prea puțin, prea târziu
Acum exact zece ani, președintele de-atunci Băsescu era primul care asuma public răspunderea statului și a instituțiilor comuniste pentru reprimarea disidenților și populației în timpul comunismului și, implicit, al Revoluției. Priceput la retorica și stilistica gesturilor patetice, Traian Băsescu făcea acest expozeu în chiar zilele de comemorare revoluționară. Analiza represiunilor comuniste și a motivelor Revoluției Române va fi asociată astfel pentru totdeauna cu spectacolul grotesc al poetului de curte comunist Corneliu Vadim Tudor adus în Parlament de capriciile democrației postcomuniste. El a creat pe tot parcursul expunerii fondul sonor cacofonic pentru condamnarea comunismului. Era susținut pe față de cei din PSD. Această condamnare și dosarul crimelor comuniste au rămas fără efecte practice. Parlamentul nu a scos în afara legii manifestările comuniste, cum o făcuse cu cele fasciste, nu a adoptat legea lustrației, deși există nenumărate forme iar în Parlamentul ales în 11 decembrie 2016 au intrat cel puțin opt politicieni care sunt turnători dovediți prin dosare de la CNSAS și procese.
Istoria ultimilor ani pare o fabulă tristă. La 27 de ani de la Revoluție, partidul cel mai influent din parlament este format din moștenitorii securității și ai Partidului Comunist Român. Ei vor forma guvernul și anunță deja schimbări majore în sistemul de justiție. E de înțeles scepticismul unora care se așteaptă ca și ultimele cercetări declanșate de Parchet să nu ducă la nimic.
