Una dintre marile întrebări rămase încă fără răspuns (ori fără un răspuns definitiv) legate de revoluția din decembrie 1989 are de-a face cu procesul înscenat de noua putere împotriva cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu. Tiranicidul a fost prezentat (probabil justificat) drept împlinirea pe cale judiciară a voinței poporului. Nicolae și Elena Ceaușescu au respins legitimitatea tribunalului militar și au cerut să vorbească în fața „Marii Adunări Naționale”. Au respins apărarea din oficiu care, oricum, era o parodie penibilă a ce-ar fi implicat o asemenea poziție. Președintele completului de judecată a recurs la un limbaj agresiv, umilitor și arogant, menit să dovedească reprezentanților Consiliului FSN, deplasați la Târgoviște să pregătească și supravegheze lichidarea ultimului secretar general al PCR, președintele RSR, comandant suprem al Forțelor Armate, precum și a soției sale, cât de devotat este celor instalați la putere în urma revoltei populare spontane, utilizată și manipulată cinic. O spun cât pot de apăsat: milioanele de români care au ieșit în stradă în acele zile cerând sfârșitul și provocând căderea unui regim criminal și ilegitim aveau dreptate din toate punctele de vedere: politic, moral, social și civilizațional. Sistemul totalitar comunist fusese barbar, represiv și inuman de la început, străin de valorile naționale și opus lor, străin de valorile democratice și opus lor. Asasinarea pseudo-legală a dictatorului era însă altceva. Un stat de drept nu se clădește pe o farsă judiciară.
Generalul Victor Atanasie Stănculescu, membru al CC al PCR ales la Congresul al XIV-lea din noiembrie 1989, prim-adjunct al Ministrului Apărării Naționale (specializat în tranzacții cu armament), învestit de Ceaușescu cu conducerea Armatei după sinuciderea generalului Vasile Milea, a fost de fapt regizorul acelui grotesc spectacol, acompaniat de straniul geolog cu pasiuni mistico-oculte Gelu Voican-Voiculescu și de profesorul de socialism științific de la „Ștefan Gheorghiu”, Virgil Măgureanu. Un trio mai mult decât bizar. Faptul că Stănculescu a jucat rolul decisiv în anihilarea fizică a lui Ceaușescu probează fără putință de tăgadă că a fost vorba de o lovitură de stat (din punctul de vedere al instituțiilor care au funcționat în România între decembrie 1947 și decembrie 1989). Voican-Voiculescu și Măgureanu au fost activi în lunile următoare (Măgureanu în anii următori) în acțiunile de neutralizare a societății civile, de decredibilizare a opoziției democratice și de menținere a unui status quo convenabil lui Ion Iliescu și echipei sale perestroikiste.
Nu exista, la 25 decembrie 1989, o bază legală clară pentru acel tribunal. Completul de judecată, procurorul, avocații, erau de fapt marionete puse în acțiune de noii păpușari. Temeiul legal a fost creat a posteriori, abia pe 27 decembrie, și a fost anunțat public de succesorul lui Ceaușescu în fruntea țării, Ion Iliescu. Disidenții, între care Doina Cornea, Ana Blandiana și Mircea Dinescu, care fuseseră cooptați strict simbolic în Consiliul FSN, erau de-acum ignorați și marginalizați. Nomenklatura s-a regrupat cu o viteză fulgerătoare și a luptat să-și păstreze nerușinatele privilegii. Ceaușescu a fost împușcat pentru a scăpa de un martor periculos. Mai mult, procesul cuplului Ceaușescu era menit să prevină procesul regimului comunist. Ceaușescu a trăit și a murit ca un true believer, ca un fanatic comunist. La fel și soția sa. Au murit cântând „Internaționala”.
Generalul Stănculescu nu spunea adevărul atunci când afirma că dacă fostul dictator ar fi fost lăsat în viață, România ar fi devenit teatrul unui cumplit război civil. Iliescu, Brucan, Voican-Voiculescu, Petre Roman, Dumitru Mazilu au patronat cu toții acel proces macabru, un fals exorcism care nu avea cum să ducă la un catharsis colectiv. Vinovat de numeroase crime, inclusiv cele comise în anii colectivizării forțate, Nicolae Ceaușescu nu a fost judecat pentru aceste fărădelegi, ci în numele unor acuzații fabricate, născocite din rațiuni propagandistice. Nici azi nu este clar de ce a trebuit ucisă Elena Ceaușescu (să nu fiu greșit înțeles, n-am nutrit niciodată vreo urmă de simpatie pentru ea, dar nu despre acest lucru este vorba aici). Victor Stănculescu n-a avut curajul să-i privească în ochi pe cei cărora le jurase credință și pe care i-a trădat fără reticențe. Ion Iliescu n-a avut curajul să se înfățișeze în sordida sală de pseudo-tribunal din prăfuita cazarmă de provincie. Era de-acum ocupat cu împărțirea „plăcintei”.
Ulterior, Mazilu, care era (ori părea a fi) cel mai radical anti-comunist în cadrul juntei ajunsă la putere, s-a despărțit de noii lideri (ori a fost ajutat să se despartă prin informațiile scurse convenabil în presă privind trecutul său de director al Școlii de Securitate). Sângele vărsat de peste o mie de cetățeni pașnici ai României a fost alibiul noii puteri pentru a poza în „emanație” a unui proces revoluționar. În fapt, revoluția a fost confiscată, deturnată și sugrumată. Au trebuit să treacă peste două decenii pentru ca România să ajungă să se confrunte cu acele tulburi momente. Un stat de drept care își ignoră originile, fie ele chiar și atât de controversate, nu este unul robust. O democrație întemeiată pe amnezie și falsificări ale istoriei nu este una credibilă.
