Istoria recentă a Republicii Moldova abundă în date şi fapte care suferă încă de o percepţie fragmentară în societate, de o ruptură a memoriei, perpetuată adesea nu fără voia elitelor politice perindate la putere în cei 25 de ani de independenţă a statului.
Aici se înscriu şi evenimentele tragice din 1946-1947 asupra cărora istoricii s-au pronunţat demult, şi anume că foametea a fost organizată de puterea sovietică în tânăra RSS Moldovenească şi a răpus sute de mii de vieţi, aproape 10% din populaţia de atunci a fostei Basarabii. Ar fi nevoie de condamnarea oficială a unor crime ale trecutului? Căutăm răspuns la acest sfârşit de săptămână.
La fel ca alte crime ale regimului totalitar din fosta URSS, foametea din 1946-1947 nu a fost condamnată la nivel oficial în Republica Moldova, aşa cum s-a făcut în Ucraina. Europa Liberă a întrebat trecătorii întâlniţi ocazional pe străzile din Chişinău ce ştiu ei despre acea foamete.
– „Au murit sate întregi. La sudul Basarabiei, într-o căruţă cu o iapă sură se duceau şi strângeau cadavrele morţilor, care nu dovedeau să se ducă acasă, mureau de foame. Eu ţin minte aceasta.”
– „Mama spunea aşa: „Mergeam şi ba acolo sub gard un mort, ba acolo. Am venit în sat, acasă, i-am dat nişte grăuncioare, ce mai aveam. Erau mulţi flămânzi, le-au mâncat la fuga şi s-au umflat şi mureau. Alţii mâncau ierburi”. Într-un cuvânt, au avut podurile pline cu grâne, cu păpuşoi. Au venit, le-au măturat, le-au luat tot. Şi eu, care m-am născut în ’46, am rămas în viaţă, fiindcă văcuţa pe care o aveau, luau beţe de răsărită, măcinau mijlocul şi cu lapte... Şi aşa am rezistat şi acum am 70 de ani.”
Europa Liberă: Despre foametea din ’46-’47 ţineţi minte ceva?
– „Хлеба по карточкам давали. В то время даже мать своих детей в печку бросала. У нас соседка бросила в печку и за нечем было кормить. Я с ’35 года, значит мне было 12 лет уже. Я помню прекрасно это, ходили в заплатках. Я сам с Приднестровья, с левой стороны, там плохо было. Об этом никто не писал и не говорил, никто не хотел в тюрьме сидеть.”
Europa Liberă: Despre foametea din ’46-’47 ce mai ştie lumea?
– „Nu ţin minte, eram prea mic.”
Europa Liberă: Ce povesteau părinţii, buneii?
– „Au spus că prima dată au văzut cum mor oamenii mai des decât mâţele pe marginea drumului. Au supravieţuit acei care aveau vin, aveau tescovină, puneau brânză de oaie sub măligă şi la ceilalţi le dădeau peste mână, dar eu, dacă eram cel mai mic, mi se permitea. În mare măsură a fost forţată chestia aceasta, artificială, pentru că oamenii, mai ales de la ţară, erau deprinşi cu fasolea, cu o cartoafă, cu ce mai avea acolo, el supravieţuia. Dar când au început să ia din toate părţile, l-au pus într-o situaţie. Şi, mai ales, că era după ’45. Au rămas fără nimic, ultima bucăţică de la gura copiilor, sincer vorbind.”
Europa Liberă: Dar ce a vrut regimul sovietic să facă pe bucata aceasta de pământ prin organizarea acestei foamete?
– „Să-i dea pe toţi la brazdă, este aşa o vorbă.”
Europa Liberă: Ucrainenii au condamnat Holodomorul. În Republica Moldova forţele politice nu au avut curaj.
– „Nu au avut. S-au făcut aşa că parcă nu au înţeles, parcă au cam uitat şi pe dânşii nu i-a vizat, poate. Dar cuiva nu-i convine tema aceasta de scos la suprafaţă.”
Europa Liberă: Vă amintiţi ceva despre foametea de acum 70 de ani din spusele părinţilor, bunicilor?
– „A fost cumplit, ştiu. Fiindcă taică-meu unicul lucru pe care nu l-a mâncat, dacă pot să numesc eu, ţiștari. Mânca lumea şi ţiștari atunci. Dar papura au mâncat-o toată de pe casă, rămăsese casa aproape goală. Aşa că a fost tare cumplit.”
– „Mâncam ștevie şi cu ghindă din pădure. Strângeam şi opăream, şi făceam mâncare.”
Europa Liberă: Cum s-a întâmplat că Moldova s-a pomenit într-o asemenea criză alimentară, foamete?
– „Nu a fost ploaie. Nu a fost udeală şi de atâta a fost uscăciune mare. De atâta au tras oamenii.”
– „Foametea aceasta a fost programată. Când oamenii noştri au tras foamea aceasta organizată de Moscova, de Stalin, ei au spus: „Mai bine muncim pentru două copeici în cruce, dar lasă să fie de toate”. Şi ei lucrau zi şi noapte după aceasta, lor li se lua roada, o transportau în Ural, unde sunt uzinele lor. Şi ei s-a înarmat cu bombe atomice, rachete şi tot aşa. Năcazul foamei a fost organizat cu scopul că aieştia să robească într-aiurea. Să nu-l bată cu biciul cineva şi el să se ducă la lucru, dar teama, frica aceasta: „Mai mult nu vreau să fiu flămând, să mor de foame”. Şi ei munceau, roada lor o încărcau în vagoane şi o duceau. Iaca care a fost scopul principal al foamei.”
– „Eu m-am născut în ’43. Abia-abia ţin minte cum strângeam grăunţe, cum mama făcea turte din lobodă.”
– „Oamenii trăiau de pe o zi pe alta, frunze de salcâm mâncau, ciocălăi măcinau. Îmi spunea mama că cineva din sat, chipurile, şi-ar fi sacrificat copilul şi l-au mâncat.”
Europa Liberă: În afara celor povestite de părinţi, de la şcoală ce aţi aflat despre acele timpuri?
– „Din istoria pe care am învăţat-o noi pe vremuri despre foamete nu s-a vorbit nimic niciodată. Acum, după ’89...”
Europa Liberă: Dar de ce?
– „De ce? A fost o perioadă care, probabil, nu făcea bine imaginii Uniunii Sovietice. Se vede că regimul sovietic s-a făcut vinovat de necazul acesta mare, de foametea aceasta. Că spuneau părinţii că trebuiau să dea nişte biruri, nişte postăvci, se măturau podurile. Adică, practic, era totul luat şi dus undeva prin Rusia.”
Europa Liberă: Ucrainenii au condamnat Holodomorul. Guvernările din Republica Moldova în 25 de ani de independenţă s-au cam ferit de subiectul acesta. Este o explicaţie?
– „Ei toată vremea sunt cu coada ochiului la Răsărit: ce vor zice ruşii, ce va zice Putin, Rogozin. Le tremură fundul, aceasta e chestia. Şi lor le e în cot de ce au trăit părinţii lor, buneii lor. Ei să nu supere cumva „ursul”. La noi guvernanţii, în genere, sunt lipsiţi de demnitate elementară, nu au demnitate nici naţională, nici demnitate umană.”
Europa Liberă: Ce cunosc tinerele generaţii despre foametea din Moldova de acum 70 de ani?
– „După câte mi-au povestit buneii, a fost o foamete organizată, s-a luat totul de la ţărani, toate produsele, toate rezervele, pentru ca să creeze o foame şi după aceasta să i se dea omului două-trei grăunţe şi să fie mulţumit, şi să tacă, să suporte şi deja să considere că, conducerea de atunci era foarte bună.”
Europa Liberă: Sute de mii de vieţi omeneşti au pierit.
– „Buneii spuneau şi la istoria profesoara ne spunea, au fost şi cazuri de canibalism.”
***
Chiar dacă nu există un document oficial care să conţină un ordin direct pentru organizarea foametei în fosta Basarabie, s-a depus o muncă enormă reconstituind acea perioadă prin multe mărturii şi alte documente care probează această concluzie, că foametea a fost un genocid organizat împotriva locuitorilor Moldovei. La arhivele tăcute din Basarabia a avut acces Larisa Turea, de formaţie jurnalist şi critic de teatru, cea care a scris „Cartea foametei”.
Larisa Turea: „Am avut un mare noroc, pentru că şefă de secţie la Arhiva de Stat a Republicii Moldova cândva era o fostă elevă de a mamei mele de la Cuhneşti, Paşa Onofraş. Şi ea ne-a ajutat foarte mult pentru a găsi nişte acte. Pentru că era secretizată toată povestea cu foametea. Chiar la Academia de Ştiinţe, Andrei Timuş, un cercetător foarte documentat, nici el nu accepta că ar fi fost foamete. Lucrul acesta era foarte ocultat, şi acum înţeleg de ce: era una din marile crime ale sistemului, ale regimului comunist, o crimă perpetuată prin ani, pentru că a mai fost foamete în Uniunea Sovietică. Este unul dintre instrumentele de teroare această înfometare a populaţiei.”
Europa Liberă: Şi de ce, totuşi, regimul s-a bazat că ar putea să umilească în hal fără de hal populaţia de pe acest petic de pământ?
Larisa Turea: „Pentru că erau teritorii anexate după război. Şi pentru că era vorba de o anumită rezistenţă la această politică barbară. Şi atunci, pentru a anihila rezistenţa s-a impus acest regim al colectărilor de cereale, dar nu numai, pentru că erau impozitate toate produsele agricole. Trecea ca un val, ca un tsunami prin satele moldoveneşti şi rechiziţionau absolut totul. Am câteva fotografii în carte, unde este impozitul de prune. Deci, nici prunele uscate nu mai puteau fi păstrare. Se rechiziţionau până şi boboasele – mazărea, fasolea, lintea. Oamenii erau lăsaţi cu un minimum de subzistenţă sau chiar deloc.
Sunt cazuri în care aceşti agenţi, cum li se zicea atunci, upolnomocenîi, luau unicul tobultoc de cereale de sub căpătâiul copiilor, care, astfel, erau sortiţi să moară de foame. Şi, la început, li se spunea: „Acum luăm (parcă ar fi fost un împrumut benevol), dar mai târziu vă vom întoarce”. Şi, de fapt, s-a colectat mai mult decât a fost mai târziu adus ca ajutor.”
Europa Liberă: Cu unii dintre supravieţuitori am reuşit şi eu să discut. Este adevărat, acum ei au o vârstă destul de înaintată.
Larisa Turea: „Da. Şi rămân tot mai puţini.”
Europa Liberă: Au trecut de 80 de ani. Dar aceste tulburătoare poveşti pe care le spun ei, precum că în anumite familii s-a ajuns până la aceea ca să mănânce un copil, după ce fusese epuizate animăluţele de pe lângă casă, câinii, pisicile...
Larisa Turea: „Inclusiv ţiştarii, şobolanii, era totul, şi câinii, şi pisicile, caii, tot ce era considerat ca necomestibil, totul a mers la hrană. Oamenii se hrăneau cu coajă de copac.”
Europa Liberă: Dar canibalismul, când v-au povestit alţii, aveţi şi datele de arhive, am văzut în această care, cum aţi trăit aceste momente?
Larisa Turea: „Este cumplit. Pentru că de multe ori mulţi dintre aceşti supravieţuitori, care rămân tot mai puţini şi vor fi şi mai puţini, ei consideră că a fost ceva ruşinos. Se consideră că a fost o boală ruşinoasă, de care nu e bine să-ţi aminteşti. Şi, mai ales, intelectualii aveau impresia că retrăiesc a doua oară, deci, trăiesc din nou acelaşi coşmar şi îi năpădea plânsul pe cei mai mulţi dintre ei.
Eu am pornit spre această carte dintr-o amintire personală, părinţii mei erau pedagogi într-un sat din Lunca Prutului, erau mutaţi dintr-un sat în altul şi au nimerit într-un sat unde nu aveau rădăcini. Atunci concediul de maternitate era foarte mic, maică-mea era nevoită să caute pe cineva să mă ţină. A găsit o femeie care s-a oferit cu mare plăcere să fie dădaca mea, aveam câteva luni şi mai apoi a aflat că această femeie pe timpul foametei şi-a mâncat propriul copil. Şi această femeie se ataşase de mine, toată copilăria mea, ţin minte această umbră de femeie, care mă urmărea la şcoală, poate ea îşi imagina în mintea ei tulburată de aceste suferinţe că sunt fetiţa ei pe care o pierduse atunci.
Maică-mea îmi povestea că a întrebat-o cum s-a întâmplat şi ea a zis: „Nu mai aveam nimic de mâncare, fetiţa a murit şi am mâncat-o”. Foarte senin așa, de parcă ar fi fost un cadou de la Dumnezeu şi că oasele le-a îngropat într-o cutie în curtea bisericii. Deci, devenise un ritual, pentru că oamenii degradaseră, îşi pierdeau minţile la propriu de foame. Înfometarea este un instrument extraordinar. Pitirim Sorokin, unul dintre marii savanţi, sociologi ruşi, care mai apoi s-a exilat în America, a scris o carte despre acest fenomen, despre înfometare ca instrument în relaţiile umane, ca instrument de manipulare şi de lichidare a oricărei rezistenţe.”
Europa Liberă: Contrastul acesta destul de mare, care era observat atunci, în ’46-’47, cazurile de canibalism, iar, pe de o parte, acest pământ mănos, care dă roadă, dă recoltă.
Larisa Turea: „Da, este un paradox. Unul din solurile cele mai bogate din Europa.”
Europa Liberă: Şi aici lumea să moară de foame.
Larisa Turea: „Da, să moară în masă.”
Europa Liberă: Zeci de mii se vieţi pierdute.
Larisa Turea: „Sute de mii. De la Emilian Bucov, care era atunci membru în Comitetul Central, se zice ar fi avut cifra de 300 de mii. Şi cred că este cifra cea mai aproape de adevăr, pentru că nimeni nu mai ducea evidenţa. Chiar şi aceste cazuri de canibalism, ele nu erau documentate, nu scria nicăieri că a fost un caz de canibalism. Era în funcţiune Codul Penal al Ucrainei şi lucrurile acestea erau codificate, la fel, erau secretizate, dar am găsit o mapă de cereri de graţiere. Şi acolo, în acea mapă la arhiva partidului, la arhiva organizaţiilor social-politice, în acele cereri erau foarte multe cazuri de canibalism. Am avut de curând o întâlnire, o conferinţă foarte interesantă la Varşovia şi am fost curioasă să văd cât de mulţi polonezi au venit să asculte despre această tragedie a noastră, despre această înfometare.”
Europa Liberă: Polonezii cunoşteau multe lucruri, cred, despre ţara vecină, despre Ucraina. Pentru că Ucraina a fost şi ea grav afectată de acea foamete.
Larisa Turea: „Le-am mulţumit polonezilor, pentru că şi în carte sunt aceste documente, foarte mulţi basarabeni s-au salvat mergând după produse alimentare anume în zonele Poloniei de cândva. Şi ei spuneau: „Mergem în Polska”, deci, mergeau în regiunea Lvov, în regiunile frontaliere, unde se mai păstraseră şi unde, totuşi, nu a fost înfometarea aceasta în masă. Pentru că, probabil, autorităţile se temeau că, dacă vor folosi înfometarea şi în zonele acestea din Ucraina de Apus, rezistenţa ar fi fost mult mai drastică şi că ar fi plecat toţi în păduri. Pe când la noi rezistenţa în aceşti ani de înfometare a fost lichidată foarte uşor, foarte repede.”
Europa Liberă: Ucraina mult timp a ţinut şi ea în tăcere adevărul despre foamete. Acum toată lumea cunoaşte dezastrul Holodomorului.
Larisa Turea: „Este o politică de stat.”
Europa Liberă: Şi de ce acolo e o politică de stat, iar aici nu se ajunge la această politică de stat?
Larisa Turea: „Sunt nişte paradoxuri. Nu înţeleg de ce se interesează polonezii de aceste fenomene atât de dure, atât de tragice, pentru că erau şi foarte mulţi tineri, tineri cu care am vorbit mai târziu şi mi-am dat seama că pe ei îi interesează. Sunt foarte mulţi experţi în afacerile Republicii Moldova care au învăţat limba, care vin încoace, care scriu cărţi despre ce se întâmplă la noi, despre statalitatea noastră.”
Europa Liberă: Cineva îmi vorbea despre o altă explicaţie, precum că Republica Moldova, fiind un stat multietnic, e prea dur să învinuieşti un regim sovietic din care ar fi făcut parte şi minoritatea rusă care e pe teritoriului Republicii Moldova.
Larisa Turea: „Dar au avut de suferit şi ruşii, deşi aceşti ruşi care veniseră după război aveau, totuşi, o normă alimentară. Ei aveau cartelă, pe când basarabenii nu o aveau. Şi pentru că spui că era un stat multietnic, cel mai mult au avut de suferit regiunile de sud, au suferit foarte mult găgăuzii. Şi păcat că s-a uitat acest lucru. Au suferit foarte mult bulgarii. A suferit foarte mult şi Basarabia de Sud încorporată în Ucraina.”
Europa Liberă: Şi de ce cei din sudul Republicii Moldova au dat uitării acestor timpuri?
Larisa Turea: „Eu bănuiesc că tot din această înfricoşare.”
Europa Liberă: Păi, după 70 de ani să mai trăieşti cu frică?
Larisa Turea: „Da. Ziceam undeva că urmaşii celor de pe Titanic în a patra generaţie încă au frică de apă, pentru că deja se operează la nivelul subconştientului. Şi înfometarea distruge nişte instincte fireşti. Pentru că, să-ţi mănânci propriul copil este deja o degradare extremă. Deci, am coborât pe scara evoluţiei până la mai jos de animal, mai jos de animalul care nu-şi mănâncă puii.”
Europa Liberă: Doamnă Larisa Turea, v-aţi întrebat vreodată ce studiază elevii în şcoli la acest capitol?
Larisa Turea: „Am vorbit cu învăţătorii de istorie şi zic că acest la capitol este foarte puţin, sunt câteva rânduri. Ca şi multe alte date tragice. Dar consider că, probabil, înfometarea a fost calamitatea nenaturală cea mai puternică şi cea mai greu de anihilat. Pentru că, într-adevăr, se operează la subconştient, se operează la un nivel de care nici nu putem să ne dăm seama.”
Europa Liberă: Generaţia tânără cunoaşte prea puţin despre acest capitol din istorie.
Larisa Turea: „Doar cei care au auzit.”
Europa Liberă: Da, care au auzit de la bunici, străbunici, poate.
Larisa Turea: „De la părinţi, de la străbunici.”
Europa Liberă: Dar de ce ar trebui, totuşi, să se reţină această lecţie de istorie?
Larisa Turea: „Această lecţie de istorie cred că ne-ar ajuta să mergem înainte, să ne asumăm acest trecut ruşinos, această boală ruşinoasă a noastră, ca să o depăşim, ca să ne dăm seama ce s-a întâmplat cu noi. Deci, să ne trezim din acest şoc posttraumatic pentru a merge înainte. Trebuie să cunoaştem aceste lucruri. Trebuie să ştim. Şi îmi pare foarte rău că şi această carte, de fapt, a apărut la Bucureşti. La Chişinău a apărut o singură ediţie în 1991, o ediţie care chiar în 1991 nu a putut înmănunchea nici toate mărturiile şi, în special, actele de arhivă. Era imposibil să le publici chiar în 1991, pe valul acesta de renaştere naţională. Şi mulţi şi până astăzi cred că aşa ceva este imposibil, că nu s-ar fi întâmplat.”
Europa Liberă: Aţi adus în studiou această „Cartea foametei”, o cronică zguduitoare a istoriei acestui ţinut. Eu la finele acestei discuţii, totuşi, aş îndemna publicul să caute această carte, pentru că chiar merită să fie citită.
Larisa Turea: „Mulţumesc. Dar e foarte greu de găsit. Deja nu mai există la noi în librării şi nici la Bucureşti. Cartea a apărut la editura „Curtea Veche”, la Bucureşti. Au apărut două tiraje. Probabil că mai poate fi găsită doar la unele dintre biblioteci.”
Europa Liberă: Dar v-aţi gândit să o reeditaţi?
Larisa Turea: „Da. Dar deocamdată nu am nicio ofertă. Am şi alte mărturii. Am găsit nişte documente foarte curioase în arhivă. Am mai lucrat împreună cu Igor Caşu la arhivă şi am găsit meniul şcolii de partid din 1947-1948. Deci, înfometarea era şi o metodă de înregimentare, de a momi cu bucata de pâine nişte tineri, care, poate ar fi ales alt drum în viaţă. Dar pentru că la şcoala de partid erau bine hrăniţi, mulţi dintre ei nu din vocaţie au făcut acest pas, ci pentru, elementar, a supravieţui.”
***
Veronica Arpintin s-a născut şi a fost educată într-o familie mixtă, cu mamă ucraineancă şi tată moldovean. A urmat o şcoală rusă, dar a învăţat româna după proclamarea independenţei. Conduce echipa de susţinere a micului business din cadrul BERD, filiala Moldova, este fondatoarea Asociaţiei Femeilor de Afaceri şi preşedinta Comunităţii Femeilor Ucrainene din Moldova. Comunitatea a organizat la finele anului trecut un eveniment de comemorare a victimelor foametei ucrainene din 1933-1934, cunoscută cu numele de „Holodomor”.
Veronica Arpintin: „Din ceea ce am văzut eu într-un manual şcolar de istorie, a fost o pagină şi jumătate de text general. Această uitare a evenimentelor istorice recente duce la deformarea unei conştientizări a contextului în care noi ne aflăm. Aceste lucruri se reflectă în alegerea politică făcută de populaţia Republicii Moldova şi clar demonstrată recent, la alegerile prezidenţiale. Dar pentru mine lucrul cel mai important este că, atunci când nu cunoşti istoria, nu cunoşti cine eşti tu, de unde vii, care este neamul tău, nu poţi să defineşti unde te duci, ce vrei, la ce trebuie să tinzi.”
Europa Liberă: Există o explicaţie de ce Ucraina mult timp a păstrat în tăcere adevărul despre foamete? Decenii la rând nu s-a vorbit despre această tragedie. Numai în şoaptă.
Veronica Arpintin: „În şoaptă s-a vorbit pe timpul Uniunii Sovietice. Pe timpul Uniunii Sovietice nu ai putut să vorbeşti despre represiuni, deportările în masă care au avut loc, despre mii de mici revoluţii şi în Ucraina, şi în Republica Moldova, atunci când un sătuc sau sate se adunau şi nu voiau să intre în colhoz. Cunoaştem, colectivizarea a fost făcută forţat şi în Ucraina, şi pe teritoriul Republicii Moldova de astăzi. Nu s-a vorbit, dar în Ucraina de 20 de ani deja se vorbeşte foarte deschis, cu voce tare, au fost desecretizate arhivele.
În Moldova am discutat cu mai mulţi colaboratori ştiinţifici, care fac cercetări în acest domeniu şi am întrebat de ce la noi în Moldova se cunoaşte mai puţin despre foametea organizată. Şi răspunsul a fost că nu este corect faţă de oamenii părinţii cărora au participat. Pentru că noi toţi înţelegem că această foamete a fost organizată şi cu participarea persoanelor locale, cu participarea persoanelor care au venit din Ucraina. Deci, asta este. Deşi aici trebuie să distingem foarte corect între cunoaşterea adevărului istoric şi stima faţă de alte persoane care sunt rude cu persoane care au participat în percheziţii.”
Europa Liberă: Ucraina a reuşit să obţină suportul comunităţii internaţionale în calificarea fenomenului tragic din anii 1932-1933 drept genocid. De ce credeţi că întârzie autorităţile de la Chişinău să ceară o recunoaştere?
Veronica Arpintin: „În Ucraina, totuşi, societatea a fost monoetnică sau majoritatea victimelor au fost ucrainenii etnici, dar în teritoriul Republicii Moldova, conform statisticilor, locuiau mai multe etnii. În acest gen, cred că e foarte dificil să pronunţi acea foamete ca un genocid faţă de o etnie oarecare, dar cred că sunt multe cuvinte care se potrivesc procesului de nimicire organizată a populaţiei unui teritoriu, care a avut loc în Republica Moldova. Totodată, aş aştepta de la oamenii de ştiinţă deschiderea informaţiilor care pot fi publicate. Cifrele oficiale pe care noi le avem, de 200.000 de persoane decedate în urma distrofiei, din cele ce cunosc eu şi din alte surse care au fost publicate în străinătate, sunt eronate, ca şi în Ucraina.”
Europa Liberă: Deci, intenţionat greşite?
Veronica Arpintin: „Da. Pentru că în Ucraina se spune că au decedat patru milioane de persoane, dintre care 300.000 de femei însărcinate, dar ucrainenii anunţă o cifră de șapte milioane de persoane. Cred că şi în Moldova cifra de 200.000 de persoane nu este reală. În satul unde locuiau bunicii mei din Republica Moldova...”
Europa Liberă: În care sat?
Veronica Arpintin: „…satul Cuhureşti, raionul Floreşti, mai mult de jumătate de populaţie a suferit în urma foametei, au fost cazuri de canibalism, despre care noi toţi nu vorbim. Bunica povestea că au fost oameni care deja nu înţelegeau ce se întâmplă şi îşi mâncau copiii. Consecinţele acestei foamete noi nu le putem măsura anume în numărul persoanelor care au decedat, pentru că au fost consecinţe de lungă durată. Unele familii în întregime au dispărut, pentru că nu au putut să supravieţuiască. Cei care trăiau, am vorbit cu o persoană, care povestea că ei trăiau lângă iaz, peştele a fost cel care i-a salvat, pentru că acea lege despre grâu şi alte produse alimentare nu se răspândea şi la peşti. Mâncau scoici, prelucrau scoicile.
Cei care ca buneii mei trăiau lângă pădure aveau acces la ghindă, produse care puteau salva pe cineva, nu pe toţi, dar populaţia altor teritorii a fost supusă unei nimiciri. Dintre persoanele din satele ucrainene de la nord, pe care le cunosc şi le-am auzit, spuneau că veneau în case şi răsturnau chiar şi borşul, dacă era pe plită. Deci, a fost o activitate organizată cu cruzime şi cu un scop bine determinat. Noi ştim că pe teritoriul Republicii Moldova în istoria scrisă, care e cunoscută de la Herodot şi mai departe, niciodată nu a fost foamete.”
Europa Liberă: Pământul e atât de bogat, că hrăneşte populaţia.
Veronica Arpintin: „Da. Şi, în acest context, foametea fiind consecinţa unei secete nu poate fi justificată. Cred că este timpul să deschidă arhivele şi cărţile cei care trebuie să facă acest lucru.”
Europa Liberă: Dumneavoastră, ca etnici ucraineni în Republica Moldova, organizaţi evenimente în memoria victimelor foametei şi represiunilor politice din perioada sovietică. Cât de interesat este publicul să vină la aceste evenimente?
Veronica Arpintin: „Dorim copiii noştri, copiii membrilor comunităţilor să cunoască acest lucru. Şi de fiecare dată în cadrul acestui eveniment noi implicăm copiii şi membrii în unele activităţi, când participă nemijlocit la nişte scenete. Pentru că atunci când simţi acea frică, chiar şi pentru cinci minute sau acel nerespect, umilinţă, când îţi iau hainele sau mâncarea, atunci altfel trăieşti acel moment.
Totodată, avem ca obiectiv ca persoanele care participă să povestească altora, colegilor de clasă, colegilor de grupă de la universitate despre acest eveniment. Noi nu avem multe pârghii pentru a disemina această informaţie, suntem o organizaţie nonguvernamentală. Şi, în acest sens, ne bucură foarte mult că avem susţinerea unor mass-media din Republica Moldova. Noi toţi cunoaştem de la bunici că a fost foamete, cine a murit, unii toată viaţa au mâncat harbuz cu pâine şi numai cu pâine şi totul cu pâine. Deci, sunt unele tradiţii în familie pe care lumea nu le înţelege, dar ele vin de la foametea ceea – faptul că nu se aruncă mâncarea, pâinea, chiar dacă a căzut, nu se aruncă.
Toate aceste tradiţii şi obiceiuri vin din acea perioadă foarte dificilă. Tradiţia când femeii însărcinate i se dă măcar ceva dacă vine la tine în casă, o ciocolată, un măr, măcar ceva trebuie să dai, m-am interesat, credeam că este o tradiţie creştină, anume vine din perioada aceea. Ar fi bine ca tineretul să cunoască, pentru că ei vor fi alegerea pentru noi peste 10-20 de ani. Şi alegerea aceea va corectă numai în cazul când ei vor fi informaţi. Şi aceasta e responsabilitatea noastră să-i informăm.”
Europa Liberă: A propos, mi-am amintit acum un vers, se pare Leonida Lari l-a scris: „Să nu arunci, copile, pâinica jos nicicând / Că undeva departe plânge un copil flămând”. Iată un îndemn şi de ce trebuie să fie cunoscut trecutul. Aceasta e cel mai important.
Veronica Arpintin: „Ar fi bine să fie implicat şi statul la oricare nivel. Am apreciat foarte mult existenţa Muzeului ocupaţiei sovietice, care a fost inaugurat recent de către ex-ministrul Şalaru. E una când ştii ceva şi alta e când vezi listele întregi cu oameni, „расстрельные списки” în limba rusă, lista celor care urmau să fie decapitaţi. Deci, o semnătură şi pentru sute de oameni viaţa a fost decisă. Noi trebuie să cunoaştem, să ştim şi atunci vom trăi altfel, vom avea respect faţă de noi, vom şti de ce în unele cazuri noi suntem umiliţi ca popor. Şi noi continuăm să fim umiliţi.”
Europa Liberă: Pentru că sunteţi reprezentantă a comunităţii ucrainene, putem încheia această discuţie spunând că despre Holodomor de acum se cunoaşte ca despre un genocid al ucrainenilor. Aceasta a fost important să se demonstreze, dar, mai ales, să se cunoască de către toată lumea, cea care trebuie să tragă concluzii, trebuie să înveţe lecţii.
Veronica Arpintin: „Şi pentru noi este important ca să comemorăm acele victime, care sunt şi în familia mamei mele, în regiunea Zaporojie. Acolo a fost Holodomorul foarte dur. Noi comemorăm acele victime, dar pentru Republica Moldova noi avem alt obiectiv, noi dorim cât mai multă lume să cunoască despre ce s-a întâmplat, fără ca să ne gândim cine e de vină. Şi mai mult decât atât, să nu învinuim reprezentanţii anumitor etnii. Nu este corect.”
Europa Liberă: În primul rând, reprezentanţii etniei ruse, pentru că ideologia sovietică cade pe umerii lor.
Veronica Arpintin: „Dar, totodată, trebuie să fim atenţi, să nu-i etichetăm pe toţi. Nu este obiectivul nostru să generăm ură sau negativism faţă de reprezentanţii diferitelor etnii. Obiectivul nostru este ca lumea să cunoască ce s-a întâmplat şi să ştie unde noi trebuie să mergem şi cine suntem noi.”
Europa Liberă: Şi ca despre cea mai mare crimă a lui Stalin, foametea neagră, să se cunoască la justa valoare.
Veronica Arpintin: „Foarte corect. Pentru că este foarte greu, după mine, să apreciez dacă Gulagul a fost mai dur sau foametea aceea organizată. Dar când studiezi anumite fenomene, atunci eşti înarmat cu cunoştinţe, poţi să-ţi faci concluziile proprii. Nu poţi fi aşa de uşor manipulat, cum sunt manipulaţi cetăţenii Republicii Moldova.”
