În iulie 1944, în timp ce se afla la Londra şi devenise unul din intelectualii apropiați ai generalului Charles de Gaulle, Raymond Aron scrie un text care discută problema religiilor seculare, rolul ideologiilor care promit salvarea ființei umane, nu într-o împărăție de dincolo, într-o situație imaginară, într-o lume sacră plasată dincolo de aceasta, ci aici şi acum, prin acțiune istorică, prin inserție în condiția istorică propriu-zisă. Aron analizează rolul filosofiilor care promit salvarea ființei umane în condiții de profundă descumpănire psihologică, al acestor ideologii escatologizante, al soteriologiilor revoluționare în geneza şi dinamica mișcărilor sau regimurilor totalitare.
Pornind de la Raymond Aron, teza pe care o susțin în articolul de față este că secolul XX nu a fost secolul conflictului între fascism şi comunism, deși încleștarea cea mai teribilă a acestui veac și a celui de Al Doilea Război Mondial a fost, desigur, aceea între Armata Roșie şi Werhmacht. Noi trebuie să privim însă dincolo de o asemenea evaluare. Nu trebuie să uităm că au existat momente de suprapunere, colaborare, complicitate chiar, între cele două tiranii totalitare; nu mă refer doar la perioada dintre 1939 şi 1941. Consider, așadar, că adevăratul conflict al secolului XX a fost cel dintre democrațiile liberale şi rivalii lor totalitari. Cele două totalitarisme, pe fondul experienței lor istorice simultane, s-au situat într-o „intimitate negativă” în contextul european de război şi revoluție. Ele au reprezentat „un atac atroce împotriva şi o alternativă cumplită la modernitatea liberală.”
Raymond Aron scria, tot la Londra, cu puțin timp înaintea întoarcerii în Franța: „Ceea ce este esențial în ideea de democrație este legalitatea, o guvernare pe baza legii, în care puterea nu este arbitrară şi nelimitată”. Este una dintre cele mai simple, clare şi utilizate definiții ale democrației, la care ne putem cu toții raporta. Tocmai acest lucru a fost distrus de experiențele totalitare, printr-un abuz de termeni legali. Evident, au existat legile rasiale, adoptate în timpul Germaniei naziste. Există şi un volum scris de procurorul lui Stalin, Andrei Vîșinski, autorul doctrinei legale a Uniunii Sovietice în timpul lui Stalin (sinistra culegere „Cuvântări judiciare” ar trebui studiată ca mostră a delirului criminal învăluit în sofisme pseudo-juridice), omul care, în marile procese de la Moscova în 1936, ’37 şi ’38 a formulat rechizitoriile împotriva vechilor bolșevici ce deveneau subiectul cărții lui Koestler, Întuneric la amiază. La sfârșitul celebrelor cuvântări se cerea: „câinii turbați să fie lichidați până la unul”. Andrei Vîșinski este cel care a revoluționat de fapt dreptul totalitar: trebuia să se pornească de la prezumția de vinovăție a acuzatului în locul celei de inocență, nefiind obligația procurorului de a aduce probe, ci a acuzatului de a aduce probe de nevinovăție. În plus, a introdus şi criteriul care a constituit baza legală a crimelor politice comise de comunism, inclusiv a proceselor-spectacol: mărturia şi confesiunea aveau valoare juridică egală cu probele documentare. Acestea se puteau obține prin tortură fizică, psihologică sau șantaj, precum în cazul numărului trei din conducerea Partidului Bolșevic în perioada lui Lenin, Lev Kamenev, care nu a fost torturat fizic, ci amenințat că îi vor fi lichidați copiii. În cazul românesc, există un fenomen unic pentru procesele spectacol: faptul că Lucrețiu Pătrăşcanu a refuzat să participe la această șaradă aberantă şi, de aceea, procesul lui n-a mai fost spectacol! Acuzatul nu a mai capitulat, nu şi-a mai jucat rolul în dramaturgia macabră pe care o compuseseră scenariștii din umbră.
Dar această formă de legalitate este cel mult o (i)logică a exterminismului (social sau rasial) şi nu o manifestare legitimă a impersonalismului numenal presupus de reglementarea existenței unei comunități şi a monopolului violenței în cadrul ei. Democrația este exact opusul a ceea ce au preconizat bolșevicii şi fasciștii: ideea statului bazat pe o ideologie totală, care penetrează fiecare celulă a corpului socio-politic, distrugându-l pe cel tradițional şi constituind un alt spirit politic bazat pe miracol, magie şi mit (vezi cartea istoricului Fritz Stern, Dreams and Delusions, îndeosebi capitolul despre național-socialism ca tentație, dar și interpretarea stalinismului ca „magie primitivă” de către Isaac Deutscher, în volumul editat de Tariq Ali, The Stalinist Legacy).
Din acest punct de vedere, partidul este o instituție carismatică întrupată în imanența comunismului, în timp ce revoluția este încarnarea impulsului carismatic în cazul ideologiei naziste. Spre a relua cuvintele politologului Ken Jowitt: „În nazism, carismatic este liderul; în leninism, carismatic este programul şi (posibil) liderul.” Altfel spus, în leninism, carismatică este „Evanghelia”, în național-socialism, profetul. Mistica Partidului este, mai presus de orice, una a textului revelat. Scopul leninist suprem a fost eliminarea (extincția) politicii prin triumful partidului ca personificare a unei voințe generale exclusive, chiar eliminaționiste/ exterministe. În condițiile unei certitudini moniste, recunoașterea failibilității este începutul extincției oricărui fundamentalism ideologic. Dar în vremurile „eroice”, în timpul comunismului de război şi al „construirii socialismului”, unitatea dintre partid şi vozhd (conducător) a fost, nu mai puțin decât teroarea, cheia supraviețuirii sistemului.
